Mircea Cărtărescu: ""Cum să nu spui: parlamentul e putred până la rădăcină, ca un măr viermănos? Înseamnă asta că nu ai încredere în instituţiile democratice?".
Una dintre cele mai absurde acuzaţii care mi s-au adus în ultima vreme a fost aceea că aş fi împotriva instituţiilor democratice, că aş denigra, de pildă, Parlamentul României. „Dacă Băsescu o să instaureze dictatura în România, ai să fii unul dintre cei răspunzători“, îmi scria un forumist bătăios, savurând, parcă, dinainte, momentul când am să fiu dus la ghilotină în acelaşi car cu sângerosul tiran. Ca să fiu sincer, habar n-am dacă lui Băsescu i-o fi trecut vreodată prin minte să suprime parlamentul şi libertăţile democratice. O fi şi aşa, mai ştii păcatul? Dar ştiu că eu, unul, n-am fost niciodată până la capăt de părerea lui Maiorescu din faimosul articol despre formele fără fond. Acolo, marele critic susţinea că, de câteva decenii, n-am făcut decât să imităm forme occidentale în toate domeniile vieţii, că avem un parlament înainte să avem politicieni, o universitate înainte să avem profesori, o academie înainte să avem savanţi, pinacoteci înainte să avem pictori, reviste literare înainte să avem scriitori. În forme occidentale turnăm, de fapt, spiritul nostru retrograd, oriental, moştenit de la fanarioţi. Până aici, toate bune. Unde mă despart de Maiorescu este în concluzia articolului său: decât forme goale, maimuţărite după cele ale lumii civilizate, mai bine deloc, spunea el. Eu sunt dintre cei care cred că formele, chiar şi goale, sunt un mare progres faţă de haos şi anomie. Cred, de pildă, că există în lume forme avansate de democraţie pe care nu avem cum să nu le imităm, încercând, cu timpul, să ne însuşim şi spiritul lor, să le umplem, adică, de conţinut. Nu este cazul să inventăm noi forme originale de democraţie, cum zicea odată nea Nelu.
Un banc tâmpit şi şovin spunea că guvernul din Uganda a căzut fiindcă s-a rupt craca. Fie şi aşa, fie şi în copac, fie şi în spaţiul ondulat mioritic, un guvern e un guvern, un parlament e un parlament, un preşedinte e un preşedinte. Tot e un progres faţă de vraci, de stabor şi de sfatul bătrânilor. E acelaşi lucru şi în cultură, unde i-am imitat şi noi cât am putut pe Proust şi pe Joyce, pe Gauguin şi pe Picasso, pe Schönberg şi pe Ravel, pe Husserl şi pe Heidegger, că doar n-am fi putut rămâne la ceramica de Horezu, la doine şi la ocarină, oricât de apropiate ar fi ele de ethosul autohton. Românul vede şi azi în preşedinte un fel de vodă la care se duce cu jalba-n proţap şi pe care, dacă se supără, îl trimite să-i pupe iapa sub coadă, în parlament un soi de divan boieresc şi-n impozite birurile de altădată. Totuşi, simplul fapt că se numesc preşedinte, parlament şi impozite, ca la neamţ, la şved şi la talian, e un pas înainte.
Bicameral sau unicameral, parlamentul trebuie să existe, ca organ esenţial al democraţiei noastre. Faptul că îl critic, în componenţa lui de azi, nu-nseamnă că-l neg sau că-l subminez în ochii populaţiei. Dar cum să mă-mpiedic să văd şi să spun că în ultimul timp el este un organism bolnav, reacţionar, plin de jivine politice una mai grotescă decât alta? Oamenii cinstiţi nu s-au înghesuit în ţara asta să facă politică. În sfatul ţării au dat năvală toţi revoluţionarii de profesie, paraziţi ai vechiului regim, toţi foştii securişti şi poeţi de curte, toţi slugoii marilor afacerişti, toţi oportuniştii, toţi demagogii, toţi învârtiţii. Din acest punct de vedere, e greşit să spunem că reprezentanţii noştri sunt cu adevărat reprezentativi pentru noi: ei ne reprezintă strâmb şi anamorfotic cum o caricatură reprezintă chipul adevărat. Neasemănarea dintre chip şi caricatură s-a văzut limpede în contrastul dintre votul parlamentului şi votul populaţiei pentru demiterea preşedintelui. Se vede în fiecare zi în contrastul dintre dorinţa de dreptate şi legalitate a electoratului şi reaua-credinţă, protejarea pe faţă a infractorilor, apărarea cu unghiile şi cu dinţii a privilegiilor de castă ale parlamentarilor. Faptul, de pildă, că zilele acestea dosarele de mare corupţie ale lui Năstase şi Mitrea au fost iar blocate de nimeni alţii decât de înşişi parlamentarii noştri vorbeşte, din nou, de la sine. Ce să mai zică simplul cetăţean, care vede că inşi de o rapacitate extremă, care-au făcut afaceri veroase de miliarde, care trăiesc regeşte numai din demagogie şi învârteli politicianiste nu doar că nu sunt pedepsiţi, ci dimpotrivă, revin în forţă în primul plan al politicii, cu largul ajutor al colegilor din parlamentul României?
Cum să nu spui: parlamentul e putred, putred până la rădăcină, ca un măr viermănos? Înseamnă asta că nu ai încredere în instituţiile democratice? Că vrei să le distrugi? Că ai vrea dictatură? Nu prin suprimarea parlamentului vom scăpa de masa parlamentarilor corupţi (căci desfiinţarea sofalei n-o împiedică pe doamna din snoave să-şi facă tabieturile), ci prin schimbarea unei generaţii de politicieni şi a mentalităţilor aferente. Altfel, încă o mare iluzie ni se va spulbera, ca toate celelalte.
