Vladimir Tismaneanu: "Din perspectiva istorica, itinerariul politic al lui Boris Eltan a simbolizat ruptura definitiva cu leninismul."

Spre desosebire de Mihail Gorbaciov, Eltan a reusit sa se debaraseze de cultul Partidului ca entitate istorica providentiala. Poate ca cel mai dificil gest al sau in anii ‘80 a fost decizia de a-si da demisia din PCUS.

Cum nota recent, intr-un articol din „New York Times”, Jack Matlock, fost ambasador al SUA la Moscova in perioada 1987-1991, tocmai aceasta sfidare a logicii de cazarma a partidului comunist a dovedit emanciparea lui Eltan de sub vraja unei ideologii ce-si probase totalul anacronism.

Rupand cu partidul, Eltan se delimita de propriul trecut, de o familie politica de care fusese legat prin mii de fire. Tot asa cum Gorbaciov si-a facut cariera in aparatul de partid de la Stavropol, Eltan a urcat in ierarhie in cadrul Comitetului Regional de partid din Sverdlovsk. Amandoi au fost marcati de efectele seismului politic al Congresului al XX-lea al PCUS din 1956 la care, intr-o sedinta secreta, Hrusciov a denuntat crimele perioadei staliniste. Precum Gorbaciov, Eltan a fost un copil al acestui Congres.

Cand in martie 1985 Gorbaciov a devenit secretar general in urma mortii lui Konstantin Cernenko, el a adus rapid la Moscova un numar de activisti de care se simtea apropiat generational si ca idei. Intre acestia se numara Boris Eltan, un personaj cunoscut prin dinamism si spontaneitate.

Ca prim-secretar al organizatiei de partid si ca membru supleant al Biroului Politic, Eltan a practicat un stil politic diferit de cel al colegilor sai de suprema nomenklatura: refuzul privilegiilor izvorate din functie, intalniri nemediatizate cu populatia, apelul constant la transparenta si adevar in spatiul public.

Lucrurile s-au intensificat ca urmare a conflictului dintre Eltan si liderul conservatorilor din Biroul Politic, secretarul CC cu problemele organizatorice, Egor Ligaciov. In 1987, la Plenara CC unde se discuta raportul pe care urma sa-l prezinte Gorbaciov la sedinta solemna de aniversare a 70 de ani de la Revolutia din Octombrie, Eltan si-a exasperat colegii, inclusiv pe Gorbaciov, acuzandu-i ca nu au curajul sa porneasca pe calea reformelor radicale. A fost imediat stigmatizat drept „fractionist”, aventurist etc.

Merita amintit ca raportul lui Gorbaciov, poate si ca urmare a interventiei lui Eltan, a fost primul document oficial al PCUS in care se vorbea despre „crimele de neuitat si de neiertat ale stalinismului”. Nu fara tristete constat ca in Romania, la 20 de ani de atunci, mai exista personaje politice marcante pentru care aceste cuvinte raman un tabu.

A urmat apoi „traversarea desertului”: o halucinanta sedinta de demascare a lui Eltan, imprecatiile fostilor colaboratori, rechizitoriul lui Gorbaciov, marginalizarea politica. Remarcabil a fost faptul ca, in loc sa accepte teatrul absurd, sado-masochist, al „criticii si al autocriticii”, Eltan si-a pastrat demnitatea si a refuzat sa ingenuncheze. Incepea astfel tranzitia sa de la conditia de reformator la aceea de revolutionar.

Acelasi om care jurase candva pe „Cursul Scurt de Istorie al PC (b) al URSS”, fostul aparatick pentru care disciplina reprezentase valoarea suprema incepea sa invete gramatica democratiei. In acei ani (1988-1990) s-a produs apostazia lui Boris Eltan: renuntarea la miturile fundamentale ale sovietismului, curajul de a privi istoria in fata, descoperirea societatii civile ca alternativa la dominatia partidului unic.

In Congresul Deputatilor Poporului si ca presedinte al Sovietului Suprem al Federatiei Ruse, Boris Eltan s-a aliat cu exponentii fortelor democratice, luptand impotriva tentativelor neostaliniste de strangulare a recent dobanditelor libertati. In august 1991, atunci cand Mihail Gorbaciov a capotat psihologic si politc, Eltan a stiut sa coaguleze nazuintele societatii civile.

Increzator in popor, el a devenit practic presedintele societatii civile. Eroarea sa in prima faza de dupa colapsul URSS (decembrie 1991) a fost un anumit scepticism in raport cu crearea unui partid prezidential. Pariul justificat pe suveranitatea poporului trebuia sa-si afle contrapartea in constructia unui sistem de partide care sa sustina statul de drept. Din pacate, tocmai aceasta componenta a tranzitiei a fost subestimata de Eltan si a dus la proliferarea capitalismului de prada caracterizat prin metastaza oligarhica.

La ceasul bilantului, putem spune ca nu Gorbaciov, ci Eltan a fost cel care a batut cuiul final in cosciugul sovietic. Lui ii revine meritul istoric ale disolutiei nonviolente a imperiului bolsevic. Tot lui i se datoreaza respingerea tentativei de puci parlamentar din 1993.

Personaj contradictoriu, nascut parca din marea literatura rusa, combinatie de optimism contagios si voluntarism nu o data derutant, Boris Eltan de dupa 1988 a fost un politician democrat, nu insa neaparat si un liberal consecvent. De aici si concesiile sale in raport cu neoautoritarismul, inclusiv selectarea ca succesor a lui Vladimir Putin.