Horia Roman-Patapievici: " Bilanţul imediat poate fi făcut în lumina a două categorii de fapte: veşti bune şi veşti proaste. "
Fiind vorba de calificative, evaluarea va fi, evident, subiectivă - dar mă voi strădui să fie subiectivă în marginile adevărului. Veştile bune. Pentru prima oară după nouăsprezece ani de democraţie şi şase chemări ale electoratului la urne, putem înregistra trei rezultate notabile. În primul rând, eliminarea din parlament a partidelor extremiste. Nu justiţia a decis dizolvarea PRM, ci electoratul. Nu de jure, ci de facto, PRM nu mai există. Faptul, în sine, este remarcabil. Din 1992, extremismul lui Corneliu Vadim Tudor a fost mereu protejat atât de imunitatea parlamentară, cât şi de o stranie, dar mereu confirmată, imunitate în (şi faţă de) justiţie. Imunitatea parlamentară i-a fost asigurată de alegători; cine însă i-a asigurat imunitatea în faţa justiţiei? Căci calomniile şi injuriile tipărite sub anonimat în publicaţiile de partid ale lui CVT (care coincideau uneori până la expresie cu atacurile proferate de acesta în conferinţele de presă oficiale ale PRM) nu au fost niciodată sancţionate în justiţie, în ciuda zecilor de procese care i-au fost intentate. CVT a împroşcat cu noroi oameni simpli, notabilităţi, intelectuali, ambasadori, şefi de stat, state, instituţii, adevăruri istorice. Justiţia nu a făcut nimic pentru a stăvili noroiul. Electoratul, în schimb, a făcut: i-a retras lui CVT imunitatea parlamentară, iar partidului său reprezentarea politică. Îi va retrage oare acum justiţia (şi, ne putem întreba, cine din justiţie?) imunitatea la infracţiune? Fosta sa locotenentă, Daniela Buruiană, a pierdut primele procese abia după ce nu i-a mai fost apropiată şi a pierdut poziţiile publice. Se va întâmpla la fel, acum, cu CVT? Să sperăm.
Al doilea rezultat notabil este limpezirea compoziţiei parlamentului. Au trecut pragul electoral numai trei partide (PDL, PNL, UDMR) şi o alianţă formată din alte două (PSD-PC). Ca formulă ideologică, avem două partide de dreapta, PDL şi PNL (dintre care unul, PD, provine de la stânga), o uniune etnică aparent fără culoare politică, UDMR (dar părând a fi mai degrabă de dreapta) şi o alianţă de conjunctură între un numeros partid de stânga (PSD) şi un minuscul partid de dreapta (PC). S-ar zice, dacă nu am şti că la noi ideologia nu este decât un pretext pentru interese, că electoratul român a votat majoritar dreapta. Este, cred, o iluzie. Dat fiind că dreapta la guvernare, cu excepţia cotei unice de impozitare, a adoptat politici de centru-stânga şi populisme aflate la stânga stângii, ceea ce a votat electoratul a fost un pachet electoral imposibil, făcut din „speranţă în creştere economică perpetuă“ şi „pretenţie la protecţie socială nelimitată“. Electoratul nostru, aşadar, rămâne de stânga în privinţa statolatriei, deşi a înţeles că, cel puţin temporar, dreapta economică i-o poate servi mai bine. O lecţie a acestui cocteil de credinţe şi speranţe contradictorii este că la noi politicul nu este înţeles ideologic, ci este subînţeles social: nu opţiunile ideologice departajează şi asociază, ci pretenţia şi accesul la serviciile de stat - gratuite pentru cei care le câştigă prin revendicări „politice“, oneroase pentru cei care le suportă, în virtutea unor aranjamente la fel de „politice“.
Al treilea rezultat notabil este zguduirea speranţei fruntaşilor politici că numai fidelitatea faţă de partid le poate aduce realegerea în parlament. Succesiunea partidocratică a fost, în fine, spartă. Chiar şi cu acest uninominal imperfect, oameni de strictă obedienţă partidocratică, precum Şerban Nicolae (PSD, dar exemplele sunt mult mai numeroase), au fost temporar eliminaţi din cariera de parlamentari eterni, cu voie de la partid. Pentru această categorie de politicieni, strategiile de supravieţuire vor trebui reajustate. Deocamdată, putem înregistra această victorie a cetăţeanului, măsurată prin fisura produsă în sistemul puterii discreţionare a partidelor. Un rău major al vieţii noastre politice de după dezagregarea CDR a fost cartelizarea pe caste de partid a eşichierului politic. O înrăutăţire suplimentară a constat, din 2005, în intervenţia oligarhilor, care au cartelizat transpartinic segmente de putere din diferite partide, aflate uneori pe poziţii, ideologic vorbind, antagonice (cazul cartelizării PNL-PSD sub guvernarea Tăriceanu II). Speranţa cetăţenilor este ca fisura operată de votul uninominal în reproducerea strict endogenă a elitei parlamentare să reuşească să producă o breşă şi în cartelizarea pretinsă de forţa economică a oligarhilor care stau în spatele diferitelor centre de putere transpartinică.
Veştile proaste se referă la oameni, la neputinţa legilor şi la insidioasa generalizare a mentalităţii care acceptă infracţiunea. La categoria oameni, constatăm că mari şi venali baroni locali au fost confirmaţi prin vot uninominal şi că nulităţi patente, cu prestaţie publică scandaloasă (şi efecte nocive pe plan internaţional), au fost (re)introduse în parlament. La categoria legi, trebuie să remarcăm efectul disproporţionat de mare al redistribuirii voturilor, iraţionalitatea inversării ierarhiilor în clasamentul final şi disparitatea cantitativă a mandatelor, ceea ce înseamnă că actuala formulă a votului uninominal va trebui sever amendată. În fine, la capitolul veşti proaste nu putem să ignorăm pasivitatea justiţiei faţă de mita electorală (devenită curentă şi tolerată ca „lege a locului“ - contribuţia noastră la dreptul cutumiar…), acceptarea ei cu entuziasm de către beneficiari şi indiferenţa multor concetăţeni faţă de candidaţii cu probleme în justiţie. Aşa cum justiţia s-a acomodat cu dreptatea parţială şi interesată, şi românii s-au acomodat cu oamenii politici aflaţi sub anchetă, condamnaţi ori, în absenţa ambelor, infractori de notorietate…
CITIŢI ŞI:
EDITORIALUL EVZ: Băsescu iubeşte trădarea
--------------------
Război mediatic înainte de negocierile pentru guvern
Victimele uninominalului îi invidiază pe aleşii calculatorului
Culmea uninominalului: un deputat cu 34 de prieteni
Recomandările noastre
