Mircea Cărtărescu: "Un eveniment pur ştiinţific a fost transformat într-unul pur mediatic printr-o distorsiune multiplă, tipică pentru lumea în care trăim".
Nişte savanţi nebuni se joacă de-a apocalipsa punând, într-o maşină diabolică, să se ciocnească particule nucleare. Din această ciocnire va rezulta un nou Big Bang, care va face ţăndări Universul nostru. Cetăţeni responsabili din întreaga lume ies în stradă şi manifestă împotriva noii provocări a ştiinţei care, în lipsa unui control etic, duce la haos şi distrugere. Chiar şi unii savanţi, din scrupule morale, se opun din răsputeri experimentului primejdios şi iresponsabil. Totul comentat la televizor pe toate canalele, de la cele de bârfe la cele cu ştaif.
„Ce mistificare tâmpită mai e şi asta?“, te-ai întrebat, desigur, cititorule, alături de atâţia alţi inşi care ştiu cât de cât ce se petrece pe lumea asta. Care au cele mai elementare noţiuni de fizică cuantică, din cele ce-ar trebui să se predea la grădiniţă. Căci, de la o extrem de abstractă şi sofisticată speculaţie ştiinţifică privind universul subatomic până la neroziile din presă şi la trăncăneala televizată despre sfârşitul lumii, adevărul a fost martirizat de atâtea ori, că a devenit de nerecunoscut. Un eveniment pur ştiinţific a fost transformat într-unul pur mediatic printr-o distorsiune multiplă, tipică pentru lumea în care trăim.
Distrugerea marii iluzii a cunoaşterii pure, a ştiinţei eroice de dragul ştiinţei s-a petrecut cu mult înainte de epoca noastră digitală. Într-o carte faimoasă din 1979, „Condiţia postmodernă“, Jean-François Lyotard arăta că în relaţia ştiinţă-tehnologie ştiinţa şi-a pierdut rolul conducător. Că în epoca modernă tehnologiile determină progresul ştiinţific, determinate fiind la rândul lor de putere, reprezentată de bani şi de decizia politică. Ştiinţa devine o rotiţă în circuitul capitalist al banilor şi-al puterii. Generată de ele, ea le reproduce mai departe în afara oricărui context etic, mai mult, cu un fel de cinism specific lumii actuale. Astăzi, scria Lyotard, întrebarea „E adevărat?“ a fost înlocuită de alta: „E vandabil?“
Într-adevăr, chiar şi cele mai pure domenii ştiinţifice, cum e fizica cuantică, depind azi integral de finanţarea de stat sau privată. În lipsa fondurilor, tehnologia extrem de costisitoare necesară validării unei teorii nu va fi dezvoltată, şi teoria se va veşteji ca un cârcel de viţă la care nu mai ajunge seva. În fiecare moment există în ştiinţe domenii la modă, care atrag enorm de mulţi bani, şi altele care vegetează nebăgate-n seamă. Cele care atrag investiţii enorme sunt, de regulă, nu domeniile care servesc cel mai mult cunoaşterii pure, ci cele de pe urma cărora se aşteaptă rezultate practice: noi materiale, noi medicamente, noi tehnologii, gata să fie vândute pentru reluarea ciclului profitului.
Acceleratorul LHC dintre Elveţia şi Franţa a costat trei miliarde şi jumătate de euro, plătiţi de vreo douăzeci de state. De ce oare? Ca să se joace câţiva bărboşi în halate albe cu biluţe minuscule ciocnite una de alta? Pe câţi oameni de pe planetă îi interesează asta mai mult decât ultimul gadget de ascultat muzică? În realitate, joaca savanţilor de la LHC priveşte, ca produs secundar al construcţiilor matematice inteligibile doar lor, un lucru vital pentru toţi: energia. Energia e miza: lumea subatomică, înţeleasă în miezul miezului ei, ar putea fi izvorul unui nesecat râu de energie. Petrolul se va duce naibii chiar în timpul vieţii noastre, şi nu există nicio sursă alternativă viabilă (vânturile şi valurile sunt poveşti de adormit copiii). Numai fuziunea nucleară, încă puţin cunoscută şi nestăpânită în practică, poate fi soluţia. Nu cunoaşterea e miza deci, ci energia. Nu-i vorba de particula Higgs, ci de supravieţuirea speciei noastre.
Iată prima mistificare, cea jurnalistică: nici vorbă de „recrearea Big Bangului“ prin ciocniri de particule „apropiate de viteza luminii“, nici vorbă de „găuri negre“, aşa cum au prezentat ei evenimentul. Totul e o vulgarizare şi o exagerare colosale. Pentru obţinerea unei minuscule găuri negre am avea nevoie de un accelerator cu diametrul cât sistemul solar. Ca să vândă ziarul, gazetarii au făcut apel „sentimental“ la singurele noţiuni pe care publicul larg le cunoaşte, fără să le înţeleagă.
A doua mistificare ţine nu de lumea modernă, ci de cea imediat actuală. Lyotard nu ştia în 1979 că în curând totul avea să devină spectacol. Că orice, de la religie la ştiinţă şi la arte, ca să se vândă, va trebui să fie exploatat mediatic până la grotesc, la absurd, la abandonarea oricărei raţiuni şi demnităţi umane. Un PR deştept a vândut, pur şi simplu, experimentul drept sfârşit al lumii. Aşa au aflat de el şi babele din vârful munţilor, nu prea interesate până atunci de particula Higgs. Şi o mulţime de şmecheri din toată lumea au făcut bani de pe urma noii apocalipse. E un fenomen nou şi catastrofic al acestei lumi în care, ca să exişti, trebuie să fii la televizor, minţind şi rânjind cinic pe cât mai multe canale.
Recomandările noastre
