Era exact săptămâna când foarte mulţi lideri politici, dar şi comentatori în spaţiul public, urmau să-şi mânânce în direct zecile de articole din ultimii doi ani în care argumentaseră, mai mult sau mai puţin arogant, după felul fiecăruia, o idee ce se poate rezuma pe scurt aşa: Emil Boc este un bou care nu ştie carte, tăierile de salarii publice sunt neconstituţionale, fiind "un drept câştigat", iar justiţia va face mai devreme sau mai târziu dreptate oamenilor.
Decizia CEDO, venită în ajun de Sf. Ion şi statuând că nivelul salariului viitor nu este un drept al omului precum cel la viaţă şi libertate, a lăsat pe toţi aceşti teoreticieni în ofsaid. Însă între timp a venit revoluţia, deci nimic nu mai contează. Cu acelaşi aplomb, aceiaşi oameni vor continua să ofere opinii legale şi constituţionale şi de aici înainte, în beneficiul nostru, al tuturor. De pildă pe tema sensibilă a legii sănătăţii – care sănătate, nu-i aşa, este tot un drept fundamental al omului. Sau pe tema dreptului la nesupunere civică prin demonstraţie neautorizată, care este probabil cel mai actual subiect, în context. Să-l luăm pe ultimul, de exemplu. Ca şi în alte state europene, pe fondul frustrărilor acumulate în criză, diverse pieţe încep să fie ocupate de protestatari cu o agendă imprecisă: se amestecă o masă importantă de nemulţumiţi de reducerile de pensii şi salarii, cu eco-anti-globalişti, progresişti, conservatori, tipi care suspectează că ne e rău din cauza masoneriei şi alogenilor etc. Cum e şi firesc, ca la Londra şi New York, toate se sparg în capul guvernelor şi a marii finanţe internaţionale, ambele la fel de corupte, care sunt aruncate la coş, cerându- se o nouă ordine care să rezolve rapid problemele. Nu are nicio importanţă declanşatorul în cazul nostru: legea sănătăţii şi gafele preşedintelui Băsescu, intrat într-un dialog stupid şi provocator cu medicul Arafat. Nu e adevărat că legea era aşa proastă cum se spune (poate, incompletă); nu e adevărat că Raed Arafat era anti-reformist (dacă vă amintiţi, anul trecut când cu închiderea de spitale rurale a fost lăsat aproape singur de partide şi minister să meargă singur prin teritoriu şi să explice nevoia de restructurare, oriunde apărea un conflict); iar termenul "privatizare" n-a mai fost atât de prost folosit şi demonizat din 1991 încoace. O dată ce s-a format un tăvălug politic, însă, el capătă o viaţă proprie, fără legătură cu punctul de plecare. Cu sau fără lege nouă, sistemul public de sănătate va rămâne cu aceleaşi probleme: sub-finanţarea certă (pe cifre comparative europene); sifonarea deliberată de bani din sistem (licitaţii mânărite, supraestimări de costuri); şi prăpădirea de resurse prin dezorganizare (internări lungi şi aiurea, aglomerare pe urgenţe şi camere de gardă, disfuncţii şi resurse puţine în prevenţie şi medicină primară). Ca să nu mai vorbim de privatizare, care se petrece oricum sub ochii noştri, doar că sălbatic, fără reguli, precum în economie la începutul tranziţiei. De pildă atunci când acelaşi medic-baron foloseşte resursele costisitoare din sistemul public pe care îl controlează, dar chitanţa o taie la cabinetul privat unde funcţionează în paralel. Legea era o şansă măcar să discutăm aceste probleme, sau cine ştie, chiar să le rezolvăm, dacă preşedintele nu personaliza un conflict instituţional şi nu se apuca să explice aiureli, precum echipajele de ambulanţă amplasate prin comune izolate. Gestionată atât de catastrofal, dezbaterea pe sănătate a murit în faşă. Acum vom discuta mai curând cum şi în ce condiţii are voie jandarmeria sau nu să intervină contra mitingurilor neautorizate. În sine nici asta nu e o temă rea sau uşoară: în democraţii, nu poţi nici să cauţionezi anarhia stradală în orice forme; dar nici să pretinzi ca orice protest autentic să fie de la ora de până la ora de, în ţarcul de sârmă trasat de autorităţi. Dacă ar fi aşa, n-ar mai putea fi vorba nici de "occupy Wall Street", nici de “occupy the City". Această linie de mijloc mi se pare mie greu de ţinut, pândită de tot felul de derive în frageda democraţie românească, văzând eu ce iute au devenit iraţionali pe înţelesul maselor agitate oameni altfel cu scaun la cap, gata să spună orice prăpastie pentru a li se întoarce vorba cu ecou în rândul maselor.
Recomandările noastre
