Mircea Mihăieş: "Cu şi fără diagnostice terminale, mânuind cuvintele ca pe nişte ghioage, meşteri neîntrecuţi în a strecura avertismente secrete către complicii din umbră, pândiţi asemeni unor Mesia în cătuşe de ziariştii „de investigaţie”, infractorii cu ştaif sunt doar partea vizibilă a unui aisberg."

Nu mă refer la giganticul arhipelag de escroci ce operează nestingheriţi într-o societate care şi-a stârpit de bună voie anticorpii. Mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, fiecare va plăti pentru faptele sale. Mă refer acum la reţeaua subterană construită cu migală de aceşti agenţi patogeni. Adică la sistemul de neveste, fii şi fiice, cumnaţi, fini şi naşi care parazitează letal societatea românească.

Se mai întmplă ca ei, capii, întemeietorii de clanuri şi operatorii brutali, să cadă. Sistemul, niciodată. Fascicolul de raze îndreptat asupra lui Cătălin Voicu dezvăluie doar o măruntă parte a şerpăriei din subterana politico-infracţională. Fiecare din aceşti oameni are o istorie, o origine anume, datorii faţă de persoane şi grupuri, fidelităţi şi convingeri care-i fac parte indestructibilă a Sistemului. Încă n-am ajuns la violenţa animalică din Gomorrah, dar ne apropiem cu paşi repezi: priviţi personajele care se perindă pe la televiziuni şi vedeţi de ce sunt în stare.

Încercaţi să aflaţi cine se găseşte, la propriu, în spatele decidenţilor din administraţie şi veţi descoperi o incredibilă faună de profitori şi aranjori. Nu există post-cheie în sistemul bugetar din România care să nu fie infectat de virusul corupţiei şi abuzului. Castele au proliferat monstruos, dictează legi şi impun cutume, astfel încât cetăţeanul e la cheremul absolut al indivizilor întronaţi peste afaceri deocheate, licitaţii trucate şi escrocherii deşănţate.

Dacă marele ştab e adeseori vulnerabil (a fost securist, turnător, activist), despre nevasta dânsului n-ai ce să spui: curată ca lacrima, ea n-a cotizat la partid, n-a turnat la Securitate, n-a delapidat, n-a călcat strâmb. A fost doar supusa roabă a soţului atotputernic, servind la chiolhanurile tovărăşeşti, crescându- şi cu duioşie copiii şi aşteptându- l pe El să se întoarcă din importantele misiuni patriotice.

Azi, întreaga administraţie din România e controlată, ca pe-o tablă de şah măsluită, de pioniiconsoarte şi pionii-copii. Dacă nevasta e ireproşabilă - sau cel puţin aşa spune serviciul de cadre -, cu atât mai ireproşabilă e odrasla. Şantajul e perfect: dacă deschizi gura, eşti comunist, judeci după dosar, pedepseşti fiii pentru păcatele părinţilor. Şi totuşi: ce blestem pe capul nostru, ce soartă să trăim, în eternitate, într-o ţară în care „fiii şefilor noştri sunt şefii fiilor noştri?” (Ca să preîntâmpin speculaţiile listacilor de serviciu, menţionez că fiul meu n-a lucrat, nu lucrează şi sper să nu lucreze vreodată „la stat”!)

Nu exclud, fireşte, posibilitatea ca unii „aparţinători” ai escrocilor proveniţi din corupţia comunistă să fie oameni competenţi. E posibil ca un copil care a beneficiat acasă de-o bibliotecă solidă să-şi valorifice mai bine şansele decât nefericitul care n-a avut acces decât la biblioteca sătească (şi aceea, cu lacătul mereu pe uşă.) Dar aici e vorba de cu totul altceva: de sorţii reali de a accede într-o funcţie călduţă (dar strategică) la primărie, la consiliul judeţean, în direcţiile financiare, în agenţiile guvernamentale şi ministere, în bănci şi-n multe alte locuri unde se învârt rotiţele mecanismului social.

Sub presiunea televiziunilor, facem greşeala să credem că „marii dăunători” ai societăţii sunt doar indivizii de calibrul lui Cătălin Voicu sau „nedovediţii” din categoria Remeş. Profundă eroare.

Corupţia, incompetenţa şi resentimentul rod lumea românească din străfunduri. Cutare ţaţă cu putere de decizie într-o direcţie judeţeană e, la nivelul ei de acţiune, la fel de devastatoare în efecte precum inenarabilul Voicu. Ea ştie cine trebuie împins în faţă şi cine dat de-o parte, cine „faultat” cu zâmbetul pe buze şi cine ameninţat grosolan, cine „raportat” mai sus şi cine protejat ca sfintele moaşte.

Că e nevastă, că e fiu, că e ginere ori noră, în România de azi ei sunt beneficiarii intangibili ai celui mai scârbos fel de imunitate: imunitatea competenţei trucate şi a cinismului rapace.

Pot să zornăie cătuşele pe la urechea a zeci şi sute de Cătălini Voicu (părerea mea e că rămânem cu zornăitul!), pentru că răul lumii noastre e mult mai adânc: el se află cantonat la bază, la rădăcini, perfect camuflat de zâmbetele soţiilor şi de cinismul fiilor cărora soţii şi taţii le-au furnizat „mape profesionale” beton.