Salman Rushdie , autorul „Versetelor Satanice”, a scris din nou o carte provocatoare despre o femeie-vrăjitoare, care apare în Biblioteca Polirom.

„Cum ar fi să ne trezim în visele altor oameni şi să le schimbăm, şi cum ar fi să avem curajul să îi invităm în ale noastre? Cum ar fi dacă întreaga lume ar deveni un singur vis în stare de trezie?”, se întreabă pakistanezul Salman Rushdie, autorul controversatelor „Versete satanice”, în cel mai recent roman al său, „Seducătoare din Florenţa”, editat de Biblioteca Polirom. 250.000 de exemplare vândute, în România

Volumul „Versetele satanice” (1998) s-a vândut, în România, în peste 50.000 de exemplare, din 2007, când a fost tradus la noi, potrivit editurii Polirom.  

Pe lângă celebritatea din toată lumea, cartea i-a adus autorului oprobriul lumii islamice, Rushdie fiind condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989 şi permanent urmărit de fundamentaliştii din lumea musulmană. Acest decret de condamnare la moarte va râmâne în vigoare cât va trăi Rushdie, pentru că cel care l-a emis, ayatollahul Khomeini s-a stins din viaţă şi nimeni altcineva nu mai poate ridica această „fatwa”.

Mulţi dintre editorii şi traducătorii cărţii din toată lumea au fost ameninţaţi, răniţi sau ucişi, dar Dana Crăciun şi-a asumat acest risc al traducerii volumelor sale în România.

Cărţile lui Salman Rushdie, în vârstă de 62 de ani, printre care „Copiii din miez de noapte”, (premiat cu Booker Prize în 1981 şi The Booker of Bookers în 1993), „Ruşinea”, „Versetele satanice”, „Harun şi Marea de Poveşti”, „Ultimul suspin al Maurului”, „Pământul de sub tălpile ei”, „Furie”, „Shalimar clovnul”,  „Patrii imaginare”, „Orient, Occident” s-au vândut în peste 250.000 de exemplare, în România, potrivit Editurii Polirom, care a început să-l publice din 2001.

Meditaţie asupra puterii 

„Seducătoarea din Florenţa“, publicat în 2008, este o elegie închinată frumuseţii şi, în acelaşi timp, o meditaţie asupra naturii şi a modului în care funcţionează puterea. Personajul principal este o misterioasă şi seducătoare femeie – prinţesă, vrăjitoare şi sclavă, visul de dragoste al oricărui bărbat.   Povestea îmbină epoci istorice şi spaţii culturale diametral opuse, purtându-ne din Florenţa lui Machiavelli şi a familiei de Medici în opulenta Indie a mogulilor din perioada de glorie marcată de domnia lui Akbar. Rushdie îmbină harul unui povestitor oriental cu talentul plastic şi bogăţia de nuanţe a unui miniaturist. Basm, cu tonalităţi baroce

DISTINCŢIE

Cavaler al Imperiului Britanic

• Salman Rushdie s-a născut la Bombay (azi Mumbai) în 1947. La vârsta de treisprezece ani pleacă în Anglia, unde va studia istoria la prestigiosul King’s College din Cambridge.
• După absolvire se mută la Karachi, în Pakistan, după care se întoarce în Anglia, unde îşi construieşte o carieră de scriitor profesionist. Debutează în 1975 cu „Grimus“ (Polirom, 2008), dar romanul care l-a impus în lumea literară a fost „Copiii din miez de noapte“ (1981).
•  Lui Salman Rushdie i-a fost decernat recent titlul de Cavaler al Imperiului Britanic. Distincţia a stîrnit reacţii violente din partea lumii islamice, reactualizând resentimentele pricinuite de publicarea „Versetelor satanice“ (1998).

Fragmente exclusiv Evz.ro

Cartea „Seducătoarea din Florenţa” apare săptămâna viitoare, iar Evz.ro vă prezintă fragmente  în exclusivitate:

„Eul e bântuit de taine, taine care îl devorează“ „Într-o cutioară de lemn ascunsă în spatele unui lambriu glisant din dormitor, Lord Hauksbank de Hauksbank păstra o colecţie de „obiecte de decor“, piese frumoase fără de care un om care călătorea tot timpul s-ar fi putut simţi pierdut, căci prea multe călătorii, după cum Lord Hauksbank ştia prea bine, prea multe ciudăţenii şi noutăţi, puteau desprinde ancorele sufletului.

— Aceste lucruri nu îmi aparţin, i-a explicat el noului său prieten florentin, dar îmi reamintesc cine sunt. Le ţin în custodie pentru o vreme, iar cînd această vreme va lua sfîrşit o să le eliberez.

„Asta nu-i nimic, nimic“

A scos din cutie nişte bijuterii de o mărime şi puritate impresionante, pe care le-a pus deoparte cu o ridicare indiferentă din umeri, apoi un lingou de aur spaniol din care oricine ar fi putut trăi în splendoare tot restul vieţii – „asta nu-i nimic, nimic“, mormăia el – şi abia apoi a ajuns la adevăratele comori, fiecare învelită cu atenţie în pînză şi aşezată în culcuşuri de hîrtie mototolită şi zdrenţe sfîşiate: batista de mătase a unei zeiţe păgâne din Soghdia, pe care aceasta i-o dăduse unui erou, acum uitat, ca semn al iubirii ei; o sculptură desăvîrşită pe un fanon de balenă reprezentînd vânătoarea unui cerb; un medalion cu portretul Maiestăţii Sale, regina; o carte hexagonală, îmbrăcată în piele şi adusă din Ţara Sfântă, pe ale cărei pagini micuţe era inscripţionat întregul text al Coranului, cu un scris mărunt şi înfrumuseţat cu anluminuri extraordinare; un cap de piatră cu nasul rupt din Macedonia, despre care se spunea că ar fi chipul lui Alexandru cel Mare; una dintre „peceţile“ criptice ale civilizaţiei din Valea Indului, găsită în Egipt şi avînd pe ea imaginea unui taur şi o serie de hieroglife pe care nu le descifrase nimeni niciodată, un obiect al cărui rost nici nu-l cunoştea nimeni; o piatră chinezească turtită şi netedă pe care se aflau o hexagramă I Ching stacojie şi nişte dîre întunecate naturale care semănau cu un lanţ muntos la apus; un ou de porţelan pictat; un cap scofîlcit făcut de locuitorii din pădurile amazoniene; şi un dicţionar al limbii pierdute din istmul Panama, ai cărei vorbitori dispăruseră toţi, cu excepţia unei femei bătrîne care nu mai putea pronunţa cuvintele cum trebuie din pricină că-i căzuseră dinţii.

Eminenţii voştri filosofi nu ştiu nimic

Lord Hauksbank a deschis o vitrină cu sticlărie de mare preţ, care supravieţuise miraculos multor călătorii pe mare, a luat o pereche asortată de pahare opaline de Murano şi a turnat cu generozitate coniac în amîndouă. Pasagerul clandestin s-a apropiat şi a ridicat unul din pahare. Lord Hauksbank a inspirat adînc, apoi a băut.

— Eşti din Florenţa, a zis el, aşa că ştii de măreţia acelui suveran suprem care e eul individual, şi de nevoile pe care caută să şi le satisfacă – frumuseţe, preţuire… şi iubire.

Cel care îşi spunea Uccello dădu să răspundă, dar Hauksbank ridică o mînă.

— Am să termin ce am de spus, a continuat el, căci sunt de discutat nişte chestiuni despre care eminenţii voştri filosofi nu ştiu nimic. Eul va fi fiind el nobil, dar îi e foame la fel ca oricărui cerşetor. Se poate hrăni pentru o clipă cu priveliştea unor minuni ascunse ca acestea, dar tot sărac, înfometat şi însetat rămâne.   Şi, în plus, e ca un monarh ameninţat, un suveran veşnic la bunul-plac al multor răzvrătiţi, cum ar fi teama, de exemplu, şi neliniştea, izolarea şi uluirea, mândria stranie, inexprimabilă, şi ruşinea sălbatică, mută. Eul e bântuit de taine, taine care îl devorează încontinuu, taine care îi vor sfîşia împărăţia şi îl vor lăsa cu sceptrul frînt în praf...

Văd că te nedumeresc, oftă el, aşa că mă voi dezvălui complet. Taina pe care nu o vei spune niciodată nimănui nu stă ascunsă într-o cutie. Stă ascunsă – nu, nu se ascunde, ci se dezvăluie! – aici.

Zâmbetul îi era rictusul unei bestii

Florentinul, care ghicise de ceva timp adevărul despre dorinţele ascunse ale lordului Hauksbank, îşi exprimă cu seriozitate respectul cuvenit faţă de masivitatea şi circumferinţa membrului care se afla în faţa lui pe masa Înălţimii Sale, mirosind vag a chimen dulce, ca un cârnat finocchiona gata să fie tăiat felii.

— Dacă aţi renunţa la aventurile pe mare şi aţi veni să locuiţi în oraşul meu, zise el, suferinţele v-ar fi curînd curmate, căci printre cavalerii tineri din piaţa San Lorenzo aţi găsi cu uşurinţă multe dintre plăcerile pe care le căutaţi. Eu, unul, din păcate...

— Dă paharul pe gât, porunci milordul scoţian, colorîndu-se la faţă şi îmbrăcîndu-se la loc. Nu vom mai vorbi despre asta.

În ochi avea o sclipire pe care oaspetele său şi-ar fi dorit să n-o vadă acolo. Mâna îi era mai aproape de mînerul sabiei decît i-ar fi plăcut călătorului. Zâmbetul îi era rictusul unei bestii.

Îmi cunoşti secretul A urmat o tăcere lungă şi stingheră, în timpul căreia pasagerul clandestin a înţeles că soarta îi atîrna în balanţă. Apoi Hauksbank şi-a băut ultima picătură din pahar şi a izbucnit într-un hohot de rîs urît, chinuit.

— Ei bine, domnule, strigă el, îmi cunoşti secretul, iar acum trebuie să mi-l spui pe al tău, căci cu siguranţă ascunzi ceva în tine, un mister pe care l-am crezut prosteşte a fi ca şi al meu, aşa că numaidecât trebuie să-l aflu pe de-a-ntregul“.