În timpul săriturii cu coarda elastică nu îţi vezi toată viaţa în faţa ochilor, aşa cum se vorbeşte. Eşti doar liber.

Cât timp urc, frica mă împiedică să văd un Bucureşti interesant. De la 50 de metri deasupra Herăstrăului, partea de Capitală pe care o văd arată chiar turistic, deşi uneori stilurile clădirilor diferă cam mult. Simt nevoia să mă uit în jos, să văd cât urc. Până să fac asta, văd sigla băncii la care am datorii şi zăbovesc un pic cu ochii pe ea.

Când ajungem la capătul cablului, picioarele îmi tremură aşa de puternic încât, mai târziu, situaţia mi-a amintit de un meci de fotbal. Italia - România 1-1, la Euro, când Mutu rata un penalty. Atunci mi s-a părut că îi tremură picioarele şi am simţit că va rata. Ei bine, şi eu am ratat, într-un fel. Cu vârfurile picioarelor pe marginea nacelei şi cu inima bătând tare, dar nu violent, strâng suficient curaj să sar. Însă, deşi instructorul mi-a spus să sar cu mâinile în jos, eu am sărit cu picioarele.

Frica bate mintea

Mi-am propus să îmi fixez un gând şi să văd ce va face saltul cu el. Un gând legat de cineva drag, deşi e de puţine săptămâni pe lume. După ce piciorul s-a desprins de bară, ţi-e imposibil să ai percepţia curgerii timpului. Dar pot spune că, timp de câteva momente, am menţinut gândul, care m-a protejat de frica desprinderii. Apoi, tocmai frica a şters totul. Ca în bancul cu ciobanul care e întrebat "Ce faci bade, stai şi cugeţi?", iar el răspunde "Ba, numa' stau".

Nici când coarda s-a întins la maximum gândul nu mi-a revenit, cred că reculul fricii îşi intra în rol. Coarda elastică m-a purtat din nou în sus, până sub nacelă, iar, când am coborât din nou, frica era încă acolo, dar gândul a revenit. Deşi sunt legat doar de glezne, nu simt o tensiune puternică în picioare sau coloană. E chiar în regulă din punctul acesta de vedere, însă simt cum stomacul face curse repetate spre torace. Frica scade mult atunci când apuc sfoara şi mă ridic oarecum în fund. Gândul drag revine şi chiar migrează spre întâmplări vesele cu acea persoană, iar de rata la bancă aveam să îmi amintesc abia când am revenit cu picioarele pe pământ. E ciudat: tot cu picioarele pe pământ am fost când am semnat pentru ea. Din păcate, doar la propriu.

Al doilea salt - aceeaşi frică

Cert e că îmi simt ochii dilataţi, de la sângele care mi-a năvălit în cap şi a băltit acolo preţ de aproape un minut. Lui Marius Constantinescu, omul care m-a însoţit până sus, cei 51 de metri nu i s-au părut prea mulţi. Însă, spune el, după trei ani de bungee- jumping, "la fiecare salt îţi e la fel de frică". După spusele lui, în prezent, în România nu mai există alte puncte de bungee-jumping. La barajul Vidraru nu se mai sare cu coarda. La fel şi la cheile Râşnoavei, unde oamenii săreau printre pereţii de stâncă şi cu râul trecând chiar pe sub capetele lor căzătoare. Şi urcarea era o poveste acolo, erai înălţat "la manivelă".

Un salt - 100 de lei

Cu coarda elastică poţi sări dacă ai peste 16 ani. Minorilor le trebuie acordul unui părinte, iar un puştan a adus-o pe maică-sa cam cu arcanul de acasă, numai să-i semneze foaia. Există şi limită de kilograme. "În general, aceasta e 55-115", spune Marius. În aceste condiţii, ce fac femeile mai slăbuţe? "Pot sări în tandem", lămureşte săritorul. Fie cu un prieten mai slăbuţ, fie cu altă fată subţirică. Medical, nu ar trebui să sari dacă ai probleme cu inima, dacă ai dioptrii mari sau ai avut problemă la coloană sau picioare. Firma şi-a instalat macaraua în zona Skate- Park din Herăstrău, aproape de metroul Aviatorilor, iar publicul va putea sări începând de mâine. Costul unui salt este de 100 de lei.

                                      Foto: Sebastian Radu, pilotmagazin.ro

"Cei mai mulţi dintre cei care sar au 20-25 de ani. Dar am avut şi o doamnă de 49, cred". CRISTI PENA, săritor cu coarda elastică

ORIGINE

Băştinaşii din Vanuatu sar cu liana

"Vei avea o stare euforică toată ziua", îmi zicea după salt omul care mă echipase, Cristi Pena. Îmi tremură genunchii foarte tare cât stau de vorbă cu el. Săritul cu coarda e sport la noi, însă pentru unele triburi din Vanuatu (stat insular din Oceania) este o tradiţie. În fiecare an, pe insulă sunt ridicate turnuri de lemn, înalte de 240 de metri. Tinerii care se pregătesc să devină bărbaţi au parte de o călătorie iniţiatică pe verticală, cu o liană legată de picioare. Ei încearcă să ajungă cât mai aproape de pământ. Astfel, liana trebuie să fie foarte elastică, dar în acelaşi timp rezistentă.