Fotograf și cineast francez de origine română, Eli Lotar (Eliazar Lotar Teodorescu) a fost fructul unei relații surprinzătoare, consumate pe vremea când Tudor Arghezi era călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica. Deși retras în sânul bisericii pentru a-și (re)găsi liniștea și credința, lui Ion N. Teodorescu îi cade cu tronc profesoara Constanța Zissu. După ce rămâne însărcinată, femeia se retrage la Paris, departe de clevetirile și prejudecățile societății noastre de la început de veac XX.

La scurt timp, călugărul îndrăgostit leapădă sutana și își urmează iubita în Franța, momentul nașterii lui Eliazar găsindu-i împreună. De altfel, viitorul poet își recunoaște primul fiu și-i dă, cu acte în regulă, propriul nume. Mai departe, cei trei pribegesc din Franța spre Elveția, se mută, apoi, pentru o vreme, la Freiburg, apoi la Geneva. După cinci ani de rătăciri prin Occident, Arghezi decide să se întoarcă, alături de Constanța Zissu și de micuțul Eliazar, în România, unde se ocupă atent de educația băiatului.

Amantul unei femei cu zece ani mai în vârstă

În 1924, la doar 19 ani, fiul lui Arghezi decide să-şi ia soarta în propriile mâini şi revine pe Sena, în orașul unde văzuse pentru prima oară lumina zilei. De aici înainte începe aventura celui care, în doi ani, devine cetățean francez sub numele Eli Lotar și unul dintre cei mai valoroși fotografi ai interbelicului parizian. Apropiat al lui Germaine Krull – cu care se și iubește, deși era căsătorită și cu zece ani mai în vârstă decât el -, de la care învață meserie, Eli publică mai ales în revistele de avangardă „VU”, „Jazz” și „Arts et métiers graphiques” și participă la mai multe expoziții internaționale importante ca „Fotografie der Gegenwart”, „Film und Foto” și „Documents de la vie sociale”.

Fiul lui Arghezi colindă suburbiile Parisului în căutarea instantaneelor nude, a clipelor cotidiene nefardate, a vieții pur și simplu. Fotografiile realizate în sângeroasele abatoare franceze au tulburat profund lumea artistică pariziană. Nu trece însă mult și băiatul lui Arghezi face pasul de la fotograf la cameraman, de la operator, la regizor de film. Eli Lotar s-a dedicat cinematografiei şi a colaborat cu nume mari precum regizorii Rene Clair sau Jean Renoir, dar şi cu artişti precum Jean Cocteau, Malraux sau Dali.

80 de fotografii vintage și o sută de documente

Revenind la expoziția Eli Lotar (1905-1969): aceasta își propune să examineze, potrivit organizatorilor, rolul acestui actor crucial al modernității fotografice printr-un parcurs tematic, de la „Noua Viziune” la cinematograful documentar, trecând prin peisajele sale urbane, industriale și maritime. Realizată în mare parte din fondurile fotografice ale artistului, conservate la MNAM-Centres Georges Pompidou, expoziția adună în jur de 80 de fotografii vintage și o selecție de o sută de documente (cărți, reviste, scrisori, negative, filme) care constituie esența activității lui Eli Lotar. Primele trei părți ale expoziției vor aborda reportajele fotografice, majoritatea pentru presa ilustrată. Intitulate „Noua viziune”, „Peregrinări Urbane” și „Fotogenia siturilor” ele permit imersiunea în universul fotografului, recunoscut pentru particularitatea operei sale de la sfârșitul anilor 1920.

 

Viața deplorabilă din Hurdes

Cea de-a treia secțiune a expoziției va fi consacrată operelor lui Lotar cu cel mai mare angajament social, cuprinzând o selecție de fotografii și filme care reflectă complexitatea socială și politică a perioadei interbelice și colaborarea lui la „Terre sans pain” (1933), singurul film documentar al lui Luis Buñuel, care ilustrează condițiile de viață deplorabile din regiunea izolată și aridă Hurdes, din Spania. Munca cu cineaști care participă activ la emergența cinematografului documentar marchează profund cariera lui Lotar, care va realiza, după război, „Aubervilliers” (1945), un documentar poetic despre condițiile de viață în locuințele mizere ale acestui oraș.

 

Recunoaștere târzie

 Prezența lui Lotar în avanposturile modernismului a făcut totuși obiectul unei recunoașteri târzii. O primă retrospectivă i-a fost consacrată abia la începutul anilor 1990, la Centrul Pompidou. De atunci, progresul cercetărilor în domeniul suprarealismului, fotografiei, dintre cele două războaie mondiale, dar și cinematografului au permis scoaterea la lumină a activității sale și restituirea unicității traiectoriei și a universului său vizual. Produsă de Galeria Națională Jeu de Paume și de Centrul Pompidou, expoziția în discuție este o retrospectivă alcătuită pornind de la arhiva și fondul atelierului fotografului, conservate de Cabinetul de Fotografie al Muzeului Național de Artă Modernă, cât și din fotografiile de epocă aparținând unor colecții private.

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și: