Mediterana a devenit astfel pe parcursul ultimilor ani terenul de acţiune mai vizibil al politicii externe ruse. Iar aceasta situaţie a fost dictată şi de întărirea potenţialului NATO pe frontul nordoriental şi baltic, cu dispunerea de trupe şi baterii de rachete la graniţele cu Rusia, Polonia şi Ţările baltice.

Şi nu întâmplător, chiar pentru acest joc de cotrapondere, e faptul că Crimea a fost imediat obiectivul principal al politicii externe ruse în momentul când a pierdut de fapt controlul politic asupra Ucrainei, care s-a orientat către Occident. Graţie anexării Crimeei, Putin a câştigat în două mişcări nu numai menţinerea puternicei baze de la Sevastopol, dar şi, mai ales, accesul la Marea Neagră şi prin aceasta accesul la Mediterană. Pierderea Ucrainei şi a Crimeei ar fi însemnat pentru Rusia pierderea celui mai mare port militar pentru Mediterana.

"Imediat după Crimeea, implicarea siriană e considerată ca o mişcare cheie în acest mozaic rus pentru extinderea propriei raze de acţiune şi a stopa mişcările adverse. Salvarea aliatului Bashar Assad devenea pentru Rusia nu numai o chestiune de onoare cât mai ales o chestiune de geopolitică. Să ai un aliat în Orientul Mijlociu şi să ai de drept două baze destul de importante ca acelea de la Tartus şi Latakia, este o asigurare importantă pentru strategia militară rusă în Mediterana. De la acele baze, Kremlinul poate controla o suprafaţă de Mediterană de importanţă capitală în eşichierul geopolitic mondial şi poate impune îngrijorare ca şi respect tuturor celorlalţi actori din regiune", titrează La Stampa.

Şi în schema siriană, însăşi Turcia devine un pion fundamental al acestui joc. Fiindcă între cele două ţări se putea isca o duşmănie riscantă după doborârea avionului rusesc al lui Oleg Peşkov, pe 24 noiembrie 2015. Se trăseseră ceva clopoţele de alarmă destul de serioase pentru stabilitatea întregii zone medioorientale unde interesele ruse se intersectau cu cele turceşti.

Totodată, cu trecerea timpului, Rusia a reuţit să-l aducă pe Erdogan la gânduri mai bune şi reuşit în aşa fel încât flota rusă să treacă liniştită prin strâmtoarea Dardanele. Bineînţeles că la reuşita acestei mişcări a contribuit lovitura de stat eşuată împotriva lui Erdogan care a început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de alianţa cu Occidenul. Iar de aceasta a profitat inteligent Putin reluând colaborarea dintre cele două ţări.

Şi în timp ce Siria continuă să fie în mintea ruşilor pentru a-l menţine pe aliatul Assad la conducere, pe Putin îl interesează şi Egiptul şi Libia. Un Egipt care îndeplineşte un rol fundamental nu numai pentru importanţa sa politică şi geografică (în special Canalul de Suez), ci şi pentru vecinătatea Libiei.

Libia a intrat, de fapt, de mult timp în atenţia Kremlinului. Ruşii susţin pe generalul Haftar, cel care a fost primit cu onoruri pe portavionul Kuzneţov în ianuarie şi mai întâi, în noiembrie la  Moscova în  noiembrie 2016. Fie că Haftar reuşeşte să ia în primire toată Libia, fie că reuşeşte să obţină controlul ''de facto'' asupra regiunii estice Cirenaica, Rusia  a câştigat oricum un preţios sprijin în Mediterana şi un alt aliat în Africa de Nord. O mutare care ar trebui să întărească Moscova în Mediterana forţând astfel NATO să se recalibreze pe frontul baltic penrtu a evita să piardă definitiv teren pe frontul mediooriental şi cel african.