Ce nume ciudat! De fapt, multe din localităţile insulei de nord a Noii Zeelande au denumiri maori, care sună ciudat pentru un european. "Parapara" poate fi tradus din limba maori ca bucăţi de lut, în timp ce "umu" înseamnă cuptor!

Paraparaumu e undeva la 70 de kilometri de capitala Wellington. Caut o fabrică de ciocolată, unde am aflat că şef e un român de-al nostru. Pentru că mă văd dezorientat, două doamne îşi întrerup convorbirea şi îmi sar în ajutor. Îmi explică destul de repede în ce direcţie e obiectivul căutat. Le mulţumesc şi plec. După 5 minute de mers pe jos, o maşină claxonează şi frânează lângă mine. E una dintre femeile întâlnite mai devreme. "Haideţi, urcaţi, vă duc eu până acolo", se oferă ea. Nu mă miră gestul. În Noua Zeelandă, toată lumea e amabilă, toţi zâmbesc, peste tot oamenii îţi sar în ajutor. În Auckland, un tip a blocat o intersecţie după ce m-a văzut cu harta în mână. A dat geamul jos şi m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor! Dulciuri pentru militarii neo-zeelandezi  Fabrica de ciocolată e, de fapt, o făbricuţă, care aduce mai degrabă a afacere de familie. Urc cele câteva trepte şi intru în recepţia care e şi magazin de prezentare. În coşuleţe, aşezate cu grijă, se află mostre din produsele fabricii. Fel de fel de figurine, tablete şi cutii cu bomboane sunt depozitate în frigiderele care se află de-a lungul încăperii. "Bună ziua, îl caut pe domnul Paul Şoncodi", îi spun unei doamne ajunsă la a doua tinereţe. "Bună ziua, imediat", răspunde ea. Lui Paul nu îi vine să creadă că un jurnalist român a ajuns la capătul lumii şi se interesează de opera sa. Îşi scoate pungile de pe cap şi de pe barbă şi mă pofteşte în biroul său. El e românul care îi îndulceşte pe militarii neo-zeelandezi! Un ardelean care a decis să părăsească România cu ceva ani în urmă pentru că "am simţit că mă irosesc".  Ciocolota care nu se topeşte A avut curaj, a muncit şi i-a cucerit pe neo-zeelandezi cu seriozitatea sa. Paul e cel care a câştigat pentru fabrica la care lucrează un contract cu armata neo-zeelandeză. Românul nostru a găsit reţeta ciocolatei care nu se topeşte! Vorbeşte calm, apăsat. Graiul său ardelenesc, cu accent englezesc, îi dă un aer simpatic. Născut pe 29 septembrie 1972 la Băiuţ, în Maramureş, Paul Şoncodi, absolvent al Facultăţii de Chimie, la Iaşi, îşi începe povestea cu anul 1996: "Am auzit că, la Baia Sprie, se deschide o fabrică de ciocolată, o colaborare româno-engleză. Era prima fabrică adevărată care se ridica în România după 50 de ani de comunism. Am făcut de toate acolo". Când rutina te omoară Paul susţine că fabrica funcţionează şi în prezent după planurile sale, puse în aplicare la un an după inaugurare, în 1997, când, din cauza unei greşeli de proiectare, şi-a impus punctul de vedere. A stat la fabrica din Maramureş timp de 6 ani. A inventat reţete, a luat medalii, dar, la un moment dat, "a apărut rutina".  "Făcusem, la un moment dat, un pariu cu mine. Am zis că dacă până la 30 de ani voi fi dezamăgit de România, voi pleca. Iar inevitabilul s-a produs. Am auzit întâmplător de Noua Zeelandă. Am aplicat pentru viză şi, după ceva vreme, am plecat, eu şi Anca, soţia mea. Vândusem apartamentul din Baia Mare. Cu banii pe casă ne-am luat bilete de avion şi am pus deoparte 2.000 de dolari. Am ajuns la Auckland. Ne-a aşteptat o familie din Maramureş, de la noi. E foarte important să ai pe cineva să te îndrume, atunci când ajungi într-o ţară nouă. Sorin şi Mihaela Căşvean au devenit ulterior naşii copiiilor noştri, Emma şi Alex", povesteşte Paul. Eroul nostru recunoaşte că şansa joacă un rol foarte important în viaţa unui emigrant. "După două săptămâni munceam. Ne-a fost însă foarte greu. Ţin minte că, de Crăciun, în 2002, nu aveam niciun ban", îşi aminteşte el. Aici, nici la restaurant nu se dă bacşiş Paul l-a cunoscut, după câţiva ani, pe Steven Nijsse, actualul său patron, un neo-zeelandez cu origini flamande. A venit la Paraparaumu Beach şi a preluat afacerea. Acum, patronul lui Paul nici nu mai dă pe la fabrică. "Cu lunile! Atâta timp cât conturile sale sunt alimentate, nu îşi face probleme". Mărturiseşte că se simte ca în vacanţă. "Încep lucrul la ora 8.00 şi închei la ora 17.00. Aici, patronul vine la tine la ora 17.00, te ia de mânecă şi te trimite acasă, la familie! Eu acum mă duc acasă, mă uit cu copiii la un film, povestim. Câtă deosebire faţă de România, unde toată lumea e stresată. Aţi văzut că, aici, nici la restaurant nu se dă bacşiş. Mita e primul pas spre corupţie. Eu nu ştiu să dau mită. Nici în România nu am dat". Iepuraşul norocos Contractul cu armata neo-zeelandeză l-a câştigat, normal, fără mită, fără influenţa generalilor! "Cei de la armată căutau o ciocolată care să nu se topească la căldură! După multă muncă, am găsit reţeta potrivită. Am turnat ciocolata în formă, un iepuraş, şi ne-am prezentat cu el la concurs. Am băgat iepuraşul în cuptor, iar când temperatura a ajuns la 138 de grade Celsius, iar iepuraşul nu se deformase, oamenii au rămas impresionaţi", povesteşte Paul. De iepuraşul lui Paul s-a interesat inclusiv armata Marii Britanii. O hotărâre a guvernului de la Londra a obligat însă ulterior factorii de decizie din armată să semneze contracte doar cu furnizori din Uniunea Europeană. "În România, o fabrica aşa cum e a noastră e considerată mică. Capacitatea de producţie e undeva în jur de 20 de tone pe lună. Putem produce şi 30 de tone. Media e însă undeva în jur de 4 tone pe lună. Nu facem ciocolată pentru supermarketuri, acolo unde oamenii se uită în primul rând la preţ. Ciocolata noastră e scumpă, dar e apreciată", povesteşte maramureşeanul. Dacă va îmbătrâni la Paraparaumu?  Răspunsul nu-l dă chiar el: "Cunoscându-mă, nu cred! Aici nu am două zile la fel, iar asta mă ţine în priză. Când va interveni monotonia, atunci, cu siguranţă, voi pleca. Am vrut să ne întoarcem în ţară, să deschidem o afacere. După 6 ani petrecuţi aici, România nu mi s-a părut schimbată. Sau, ca să fiu sincer, mi s-a părut schimbată, dar în mai rău. Peste tot pe unde mergeam, toată lumea cerea şpagă. Modul în care contribuabilul e tratat mi se pare josnic, umilitor. Ne dezobişnuisem şi am avut un şoc. E greu să răzbaţi într-o societate, aşa cum e cea de acasă, în care nu se pune accent pe valori. Într-o societate în care cei care comit ilegalităţi sunt cei care se îmbogăţesc, nu cei care muncesc, unde sunt scoase în faţă personajele bolnave ale cotidianului. Mă felicit că am plecat şi că îmi pot creşte copiii într-o societate sănătoasă", spune Paul. Lumea e egală. Un om bogat se îmbracă modest  "Nu sunt un om bogat. Sunt un om normal. Ştiţi ceva? Aici e comunismul ăla adevărat. Lumea e egală, nu vezi extreme. Un om bogat se îmbracă modest, tocmai pentru a nu îi pune pe ceilalţi în inferioritate. Aici, în Noua Zeelandă, am învăţat că nu banul contează. Nu trăieşti pentru bani. Acasă, în România, toată lumea e într-o competiţie nebună pentru bani. Când am fost ultima oară acasă, m-am întâlnit cu un prieten. Bogat! Cărunt, stresat, obosit, gras, dar bogat. Îi suna telefonul non-stop. Felul în care vorbea cu oamenii săi m-a pus pe gânduri. Aici, nu îţi poţi permite să vorbeşti urât cu angajaţii tăi. Îţi pot arăta obrazul. Aici e o relaţie umană, nu de serviciu. E un comunism, aşa cum spuneam mai devreme, în care înveţi ce e acela respect. Respectul faţă de tot: faţă de lege, faţă de mediu, faţă de imn, faţă, de drapel, faţă de societate. Aţi văzut că în parcuri nu sunt coşuri? Dar nici mizerie!", spune Paul Şoncodi. În România, totul pleaca de la educaţie Vorbeşte cu părere de rău despre situaţia din România: "E prea multă minciună. Până nu se va întâmpla ceva rău, lumea nu se va îndrepta. Nu ştiu, poate un colaps economic. În România, totul pleacă de la educaţie. După 1990, toată lumea te învaţă drepturile, dar nimeni nu îţi predă responsabilităţile. Copiii, care vin din urmă, pot salva România. Cu o condiţie, ca cineva să le asigure o educaţie cinstită. Iar aceia nu sunt decât părinţii lor", încheie Paul, maramureşeanul care i-a îndulcit pe neo-zeelandezi. CITIŢI ŞI:

• Suveniruri cu Miao în ţara lui Mao. Cum fac chinezii atracţie turistică dintr-o minoritate