Când a vizitat România la începutul secolului XX, teologul german Adolf Harnack, unul dintre cei mai mari istorici ai fenomenului religios european, a scris aşa în jurnalul său: "Aici, doctrina se livrează în formule stereotipe acompaniate de acte simbolice. Pentru 99% dintre aceşti creştini, religia există doar ca ritual ceremonios".

Mi-am amintit de rândurile acestea rigide şi adevărate când, la mijlocul săptămânii, deputatul Silviu Prigoană a depus pe masa parlamentului un proiect legislativ în care propune ca statul să nu-i mai plătească pe clerici.

La mijlocul lunii iulie, Asociaţia Secular-Umanistă din România deranjase autorităţile de la Bucureşti cu un mesaj similar, cerând "taxarea activităţilor economice ale cultelor şi restricţionarea finanţării acestora din banul public".

În ambele cazuri, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au răspuns cu argumente-şablon, susţinând că statul are o obligaţie istorică faţă de BOR şi că "opera socială" pe care o asigură clericii întoarce cu supramăsură cheltuielile bugetare.

Obligaţia istorică de care vorbesc ierarhii vine pe turnanta secularizării averilor mănăstireşti din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar dilema s-ar rezolva rapid, asigură oficialii Patriarhiei, dacă statul ar restitui toate terenurile confiscate acum 150 de ani. Opera socială, pe de altă parte, e nebuloasa perfectă: nimeni nu ştie cu precizie când a început şi care sunt efectele ei.

Interesant e faptul că reprezentanţii BOR insinuează că această operă ar fi, de fapt, un soi de politică publică pe care statul român o finanţează de la buget. În limbajul bisericii, produsele de vârf ale acestei opere sunt "stabilitatea şi speranţa în vremurile grele", "activităţile social-filantropice", "serviciile educative" sau "pacea socială".

Argumentul ierarhilor e de o subtilitate mult prea lumească: dacă statul încetează să mai finanţeze activităţile BOR, atunci nimeni nu mai poate asigura buna coordonare a stabilităţii sociale. Sună a şantaj? Probabil că nu e loc de verdicte, dar în momentul în care o instituţie capabilă să mobilizeze milioane de români vorbeşte despre "pacea socială" în termenii unui produs cu etichetă exclusivă, atunci implicaţiile trec dincolo de simpla "activitate religioasă".

Înclin să cred că Biserica Ortodoxă Română are suficiente resurse pentru a-şi susţine schema de personal. În mod cert, opacitatea instituţională de care se loveşte oricine încearcă să intre în vistieria BOR nu lasă loc de interpretări pozitive. Când îi convine, biserica majoritară a românilor e o instituţie de drept public. Obligaţiile sale sunt însă, invariabil, private.

De fiecare dată când cineva a pus sub semnul întrebării problema finanţării BOR, reprezentanţii acesteia au început să peroreze despre datorii istorice niciodată stinse şi beneficii atemporale niciodată palpabile. În Polonia, Biserica Catolică a rezistat atât de bine dictaturii comuniste, încât a reuşit, la un moment dat, să o răstoarne. În România, clerul ortodox s-a mulţumit să aplice un ritual în prezenţa căruia se considera că integritatea religioasă era asigurată.

Puteau ierarhii BOR să evite concesia? Probabil că nu, dar puteau să evite o acomodare istorică nu doar înjositoare pentru propria existenţă, ci profund nocivă pentru cultura majorităţii. O majoritate care crede că sentimentul religios e deplin stimulat printr-o mecanică ipocrită a crucilor. BOR se laudă, descriind asta ca "operă socială".

Astăzi, mai mult ca oricând, Bisericii Ortodoxe Române îi convine reluarea ritualică a istoriei. Îşi aminteşte mereu de secularizări, de perioadele vitrege, de rezistenţa şi suferinţa clericilor şi a oamenilor pe care aceştia i-au servit. Devine însă, brusc, amnezică dacă se vorbeşte despre legăturile ombilicale dintre BOR şi legionari, despre fervoarea antisemită a preoţilor români sau despre cum a trecut întreaga ierarhie religioasă de la acuzatorul "neamul celor fără Dumnezeu" din 1941 la îmbietorul "sora noastră mai mare întru dreapta credinţă, de care ne legăm în spirit de absolută încredere" din 1945.

Desigur, în ambele cazuri era vorba de Rusia sovietică, dar când memoria are picioare scurte drumul de la Dumnezeu la Mamona se parcurge cu viteza ipocrită a celor care zic "pace socială" şi se gândesc la predici despre sănătatea guvernului.

Propunerea lui Prigoană nu va trece. La fel cum nu va trece niciun proiect care va obliga politicienii români să se pună de-a curmezişul alianţei de interese dintre biserică şi stat. Din poziţia cetăţeanului, impresia că aceste două entităţi s-ar afla în contradicţie e profund falsă. Ele trăiesc, de fapt, o simbioză fericită şi îndestulătoare.

Doar o ştire, pe surse: un ministru "de viitor" al cabinetului Boc a mustrat, în culise, o instituţie bugetară pentru că aceasta şi-a permis, în baza mandatului său, să aibă o poziţie neortodoxă, criticând BOR în scandalul iscat recent în jurul monedei comemorative dedicate patriarhului Miron Cristea. Asta ca să înţelegeţi, dacă mai era nevoie, că "opera socială" e despre caruselul etern al complicităţii preoţi-enoriaşi-voturi. Poporani, vin alegerile. Cu Dumnezeu înainte!