Emoţie mare ieri la televizor: mai întâi, ce să vezi, premierul s-a dus cu trenul la Titu, iar moderatoarei de la o bine-cunoscută televiziune de ştiri i-a crescut pulsul la 120 de bătăi pe minut.
De aceeaşi emoţie am avut parte şi după-amiaza, când guvernul a găsit cu cale să „corecteze“ data la care se măresc salariile profesorilor: 1 octombrie, nu 1 noiembrie. Eram din nou îndemnaţi să ne emoţionăm în faţa generozităţii şi apropierii de popor a executivului nostru iubit. Este adevărat că problema reclamată de sindicatele profesorilor nu era atât data, cât cuantumul majorării şi sacrificarea cadrelor didactice în beneficiul pensionarilor, mai numeroşi şi, deci, mai valoroşi ca masă de manevră electorală, în viziunea guvernanţilor.
Cum altădată eram îndemnaţi la „nici o masă fără peşte“, astăzi cuvântul de ordine în televiziuni pare a fi „nici un jurnal fără Tăriceanu“. Suntem inundaţi cu imagini de pură propagandă electorală: premierul printre sinistraţii din Moldova, cu casca de şantier pe cap, rostind cu emfază: „Din ce materiale faceţi acoperişul? Aha! Aveţi grijă...“; premierul prezentându-şi bilanţul; premierul la Gruiu, deschizând anul şcolar cu doi boboci de mână, înaintea unui discurs sec pe care şcolarii probabil că nu l-au putut urmări; premierul în tren, zâmbind călătorilor de la clasa a II-a. Ne ducem cu gândul la anul de graţie 2004, când Adrian Năstase ocupa şi el ecranele cosind şi mângâind purcei, ca să ne convingă cât de mult s-a apropiat de popor. Asemănarea nu se opreşte aici: ca şi domnul Năstase acum patru ani, domnul Tăriceanu face campanie electorală tot pentru PSD. Să mă explic.
Marţi seara, după descinderea lui Mircea Geoană la Palatul Victoria, premierul accepta solicitarea social-democraţilor de a mări pensiile de la 1 octombrie, nu din noiembrie. Unii confraţi au acceptat versiunea cedării în faţa ameninţării cu moţiunea de cenzură din partea cetelor lui Geoană. Numai că această ameninţare nu poate fi serioasă când, cel puţin teoretic, mai avem mai puţin de trei luni până la alegeri. Adevăratul motiv pentru care prim-ministrul a cedat şi şi-a făcut de râs miniştrii care avertizaseră că bugetul nu poate suporta această mărire a pensiilor este dorinţa sa de a contribui la victoria PSD în alegeri. Cedarea sa va fi sigur percepută ca un triumf al social-democraţilor, care se dovedesc, iată, mai puternici în opoziţie decât la guvernare, iar această percepţie ar trebui să se traducă în voturi pentru PSD la viitoarele alegeri.
Întrebarea logică este, fără îndoială, de ce lucrează Călin Popescu-Tăriceanu pentru PSD şi nu pentru PNL, partidul al cărui preşedinte este şi pe care ar fi normal să-l promoveze? Iar răspunsul logic este: pentru că PNL nici nu poate spera la o victorie în alegeri, iar domnul Tăriceanu vrea să se alieze cu cel mai puternic. Cum PDL şi Traian Băsescu nu-i convin nici lui, nici amicilor săi, şi-a pariat toţi banii pe PSD şi, implicit, pe aliatul său, PC. Or, PSD are nevoie de o victorie zdrobitoare în alegeri ca să domine viitorul parlament pentru a-l izola pe Traian Băsescu sau - de ce nu? - pentru a-l suspenda dea dreptul şi a avea cale liberă către monopolizarea puterii. Cu bugetul ţării pe mână, premierul poate asigura mita electorală de care are nevoie PSD ca să câştige alegerile şi să le arunce apoi liberalilor un oscior, şi domnului Tăriceanu un ciolan - poate chiar ciolanul prim-ministerial, căci niciunul dintre adevăraţii lideri ai PSD nu crede că Mircea Geoană merită să conducă viitorul guvern.
Recomandările noastre
