Evenimentul Zilei > Social > Răzvan Rădulescu: „Trăiască noul val bulgăresc!”
Răzvan Rădulescu: „Trăiască noul val bulgăresc!”

Răzvan Rădulescu: „Trăiască noul val bulgăresc!”

Scenaristul va fi prezent la cea de-a 58-a ediţie a Festivalului de la San Sebastian (17 – 25 septembrie) cu două filme: "Principii de viaţă", de Constantin Popescu şi "Shelter", de Dragomir Sholev.

INTERVIU

Evenimentul zilei: Spune-mi mai multe despre “Principii de viaţă". Când ai început să lucrezi la scenariu?
Răzvan Rădulescu:
A fost un film pe care l-am scris, împreună cu Alex Baciu, pentru Radu Jude, pornind de la o poveste pe care ne-a a spus-o el. Era povestea unui părinte care are probleme de autoritate cu copilul şi care ajunge la un moment dat, din neputinţă, să-l lege de un calorifer. Sigur că, aşa spusă, povestea pare nimic, nu pare nici măcar bună de un scurtmetraj, dar, în realitate, pe mine mă atrag foarte tare fulguraţiile de acest fel atunci când vin de la un regizor, par să dea mărturie pentru nişte panici pe care le-a avut la un moment dat în propria lui biografie. Şi mi se pare că asta e întotdeauna o bună sursă de ficţiune.

Am scris un scenariu cu o totul altă poveste, în care punctul de pornire de care vorbeam mai sus este amintit într-o singură replică: tatăl vitreg se plânge tatălui adevărat că are şi el probleme cu copilul, numai că el, ca tată vitreg, ce poate să îi facă? N-are nicio autoritate asupra lui şi nici nu i se pare normal să exercite vreuna. Tot ce poate este să-l ameninţe, din exasperare. De exemplu, aseară, când copilul a plecat la o petrecere în ciuda interdicţiei, l-a ameninţat şi i-a spus "Vezi că te leg de calorifer!".

Este încă o poveste despre timp, despre amânare şi despre felul în care îţi furi singur căciula. Asta cred că s-a întâmplat oricui, să îşi ia mai multe sarcini decât poate să ducă, într-un anume fel de luciferism sau, dacă vrei, într-un fel de responsabilitate greşit înţeleasă, mutată ca sens. Acolo unde tu ştii că ai multe lucruri de făcut, că atârnă destul de mulţi oameni de tine, la un moment dat îţi place să îţi iei sarcini pe care nu le poţi duce. Mici, mici, dar multe.
Cu timpul, îţi pierzi şi abilitatea de a spune "nu". Aceasta este situaţia lui Velicanu. Un om divorţat de soţie, cu un copil de 14 ani din prima căsătorie şi căsătorit cu o femeie uşor mai tânără, cu care are un copil de doi ani. Vrea să îşi facă şi casă, are şi firmă – o tipografie, cu un asociat, acolo are comenzi multe -, vrea să plece şi în vacanţă, vrea să îl ia în vacanţă şi pe copilul nr. 1, cel mare… Vrea să le facă pe toate.

Copilul nr. 1 care locuieşte cu mama?
Care stă cu mama şi cu noul ei prieten şi care pare scăpat de sub control. Velicanu vrea să le acopere pe toate, într-o încercare nu lipsită de pretenţii pedagogice şi de un orgoliu suplimentar, acela de a arăta că poate să controleze întreaga situaţie. Deşi, dacă ar face un pas în spate şi s-ar uita la viaţa lui, şi-ar da seama că este un dezastru. Dar e foarte greu să admiţi asta despre propria viaţă.

În ziua de dinainte să plece în vacanţă la bulgari, unde are totul aranjat, încearcă să îşi bifeze punctele din agendă. La fiecare eveniment în sine, la fiecare punct, mai întârzie un sfert de oră, o jumătate de oră, şi întârzierile acestea se adaugă. Astfel că, de la un moment încolo, anumite lucruri pe care le-a promis nu se mai pot întâmpla şi nefericitul nu le anulează, le pune doar pe mai târziu. Şi ziua aceea ajunge să arate ca întreaga lui viaţă, şi anume o mare degringoladă.

Ada Solomon a aplicat cu acest scenariul la concursul C.N.C. (Centrul Naţional al Cinematografiei), cu Radu Jude ca regizor, şi a pierdut, era în 2008, cred.

Atunci când s-a anulat proiectul lui Jude pntru că Alexandru Solomon era în juriu la documentar?
Nu, asta s-a întâmplat în 2009. Atunci, în 2008, pur şi simplu scenariul n-a luat. La puţin timp după, am primit un telefon de la Jude, care ne-a spus că el renunţă la proiect şi să căutăm un alt regizor, pentru că el vrea să îşi facă propriul proiect, şi anume "Cea mai fericită fată din lume".

La un moment dat, Ada ne-a spus, lui Alex şi mie, că l-a găsit pe Constantin Popescu, că a citit scenariul şi că e foarte interesat. Ne-am întîlnit cu el, am avut discuţii şi am modificat scenariul pentru el, adică am rescris anumite părţi. E ca un costum de haine, nu? Dar întâmplarea face că, de fapt, lui Constantin Popescu i-a plăcut scenariul din motive de afinitate biografică cu povestea. Aşa că l-a făcut.

Fără finanţare de la C.N.C.?
Cu finanţare de la C.N.C. Ada Solomon a a aplicat cu el ca regizor şi a luat concursul. Filmul a fost făcut în 2009, toamna. Acum a fost selectat la San Sebastian şi sunt foarte bucuros de el, cu atât mai mult cu cât acum merg acolo cu două filme.

Pe cine ai avut în distribuţie la "Principii de viaţă"?
Velicanu este Vlad Ivanov, copilul cel mare, Gabriel Huian. Uluitor de bine, mi-a plăcut foarte tare de el şi în timpul filmărilor, şi când am văzut filmul montat. Nu doar o bună prezenţă, dar mi s-a părut că face ce ar trebui să facă toţi actorii, şi anume să controleze atât de bine textul încât să poată să îşi ajute partenerii în timpul scenei. Ivanov are şi calitatea asta. Este o plăcere să lucrezi cu el. Un om fără nicio fiţă pe set, de o modestie spectaculoasă şi constitutivă. E complet devotat lucrurului pe care s-a angajat să îl facă în acel moment. Ce mi se pare ieşit din comun e că îşi aneantizează ego-ul în timpul filmărilor.

E un Ivanov care nu are legătură cu domnul Bebe din Mungiu, care nu are legătură cu ce ai văzut în filmul lui Ciprian Alexandrescu, şi nici cu Ivanov din celălalt Mungiu, şoferul care transportă ouă… A întruchipat un personaj nesigur, un nefericit care se crede fericit, uşor mitoman, extrem de ataşant şi cu o tuşă feminină foarte specială în momentul în care îşi pierde cumpătul. Repet, nu l-am văzut niciodată aşa. E o mare surpriză şi o mare plăcere.

Trecem la "Shelter"?
Ziceam că la San Sebastian am avut surpriza să aflu că se mai duce un film pe care l-am scris, de data asta cu Melissa de Raaf. În engleză se numeşte "Shelter". Am scris scenariul cum am scris şi la "Felicia înainte de toate", Melissa în olandeză, eu în română, apoi am tradus în engleză. În plus, din engleză s-a tradus în bulgăreşte, după care am comparat traducerea bulgărească, am făcut schimbări în engleză şi, cînd a fost să dăm un nou draft, am luat-o de la capăt. Nu cred că am apucat să îi dăm un titlu convenabil în română, olandeză sau engleză, aşa că proiectul a avut, de-a lungul scrierii lui, un titlu de lucru absolut irelevant. Ştiu că titlul rămas să funcţioneze este "Shelter", adică "Adăpost". Se potriveşte acceptabil pentru că, în bulgăreşte, cuvântul pentru "adăpost" este folosit şi pentru a desemna un squat.

"Shelter" e tot o poveste despre un părinte şi despre un copil şi, întâmplarea face, cam de aceeaşi vârstă, dar am văzut filmul şi, ca şi scenariul, nu semăna absolut deloc cu "Principii de viaţă".

Ce se întâmplă cu copilul şi cu părintele din "Shelter"?
Am scris cu Melissa o poveste despre lipsa de cuprindere pe care o au părinţii în ce-i priveşte pe copiii lor în formare. Unde încep lucrurile, care este momentul în care de fapt începi să nu-ţi mai cunoşti copilul, începi să fantasmezi nu numai în legătură cu ce ar trebui el să fie sau să devină, dar şi cu cine ştii tu că e el în momentul acesta. Cred că în preadolesecenţă încep să se construiască ideile fundamental greşite pe care şi le fac părinţii despre copii. Probabil că şi copiii despre părinţi, dar asta e altă istorie: unghiul de vedere este de la părinte spre copil aici. Pînă la intrarea în adolescenţă, copilul tău a crescut fără schimbări majore, într-o progresie aritmetică ale cărei etape sînt previzibile. Asta i-a dat părintelui o anumită siguranţă în imaginea pe care o are despre copil şi în ce ştie despre el. În momentul în care se petrece primul switch, părintele ţine în cap anumite lucruri şi asta îl face să se uite cu dezinteres şi neîncredere la primele transformări ale copilului care îi contrazic prejudecăţile.

Povestea este aşa: un tip, antrenor de polo, se întoarce luni în oraş, după un micro-turneu în care a luat cu echipa de juniori un onorabil loc 2 şi trebuie să se ducă imediat la poliţie, împreună cu soţia, ca să declare dispariţia fiului lor de 13 ani. Acesta a plecat vineri, cu acordul lor, la o petrecere la care urma să rămână peste noapte şi n-a mai dat nici un semn, şi nici apelabil nu e.

De ce nu s-au îngrijorat părinţii mai devreme? Pentru că mama, deşi s-a îngrijorat, a încercat să nu se gândească la nenorociri şi a evitat să-i spună tatălui că fiul lor n-a venit acasă, pentru că a fost week-end şi sâmbăta e o zi la fel de bună pentru petreceri ca vinerea şi pentru că e mai uşor să recţionezi atunci când un eveniment se întâmplă decât atunci când întâmplarea e însăşi absenţa evenimentului.

Când anume te duci la poliţie ca să declari o dispariţie? Sau, mai precis, când devine o absenţă dispariţie? La poliţie, după ce trec printr-o mică criză de cuplu, cei doi părinţi sunt puşi în faţa propriilor necunoaşteri. Pentru că au de completat o fişă cu semnalmente, cu ce era îmbrăcat copilul, dacă avea iPod sau nu avea, dacă avea credit pe telefon şi ce marcă era telefonul. Copilul e dat în urmărire generală şi ei îşi dau seama că nu ştiu absolut nimic despre el. Dar absolut nimic în sensul acela grav: nici măcar nu ştiu dacă tricoul portocaliu e pe sârmă sau pe el, ştiu doar că are o faţă pe tricou, dar nu ştiu ce cântăreţ e, unul din ăia…

Când trebuie să producă o poză de-a lui, mama scoate din portofel o poză de când avea copilul opt ani. Acesta e momentul în care realizează că poate fi la fel de bine şi mort, că l-au pierdut, că nu le aparţine de fapt în niciun fel. E şi dispărut şi nici n-au semnalmentele lui juste. Ce pot să îi spună unui poliţist care îl caută? Se pot duce acasă şi pot aduce poze, dar la completarea fişei n-au nimic de spus. Se duc acasă ca să aducă poze, unde au surpriza să îl găsească bine mersi, cu o gagică în baie.

Gagica face baie şi el îi pune nişte muzică din cameră. Tatăl îi face un mare scandal şi vrea explicaţii, mama decide că îngăduinţa şi ospitalitatea sunt arme mai bune şi încearcă să organizeze o masă de familie pentru punkerii ăştia, care se termină extrem, extrem de prost şi care îl determină pe copil să plece de acasă pe bune, de data aceasta. Mort, reînviat, mort la loc şi renormalizat de-a lungul unei zile. Cam asta este povestea. Am văzut filmul şi funcţionează foarte bine, e foarte plăcut la vedere, ce să spun. Aş putea spune "Trăiască noul val bulgăresc!" (râde).

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: