"Am descifrat prezenţa regelui ca pe o aluzie la transcendenţă.”
Nu garantez exactitatea citatului, căci nu am cartea la îndemână. Şi nici nu divulg numele autorului, spre a evita anumite reproşuri sau bănuieli. Spun însă că rar mi-a fost dat să citesc o descriere mai plastică, în chiar sintetismul ei, a rosturilor unui monarh. E uşor să observi că în cele nouă cuvinte din citat au încăput un destin, un sens, o ţară şi poate o lume. Când ştii să-l pui la treabă, cuvântul minunează, vindecă şi insuflă energii. Când îl iei drept aliat şi-i fructifici amestecul paradoxal de tărie şi fragilitate, simţi că ai mai multe şanse să desluşeşti tainele din jur. În schimb, când îţi baţi joc de el, folosindu-l până la uzură sau bagatelizându-l, acelaşi cuvânt se transformă în complicele tău neputincios, pe care-l foloseşti pentru schimonosirea lumii.
Scriu rândurile acestea la câteva zile după ce un post de televiziune s-a jucat cu vorbele şi a jignit dând impresia că venerează. Postul şi invitaţii la emisiune nu contează, important e doar sloganul emisiunii: „Regele Ion Dolănescu a murit! Trăiască regele Ionuţ Dolănescu!” Lăsând deoparte gravitatea, fastuoasă sau nu, a trecerii dincolo – „fiecare om când moare este împărat”, spune un vers – , orice om cu judecată sănătoasă e dator să se înfurie. Iată un nou exemplu de smintire publică. Iată un al nu ştiu câtelea caz de cuvânt pervertit. Şi-atunci? Să pozăm în făpturi blazate, care au aflat că simţul măsurii a ajuns un moft arhaic? Ar fi păgubos şi neconsolator. Totuşi, ce se poate face? Un singur lucru. Să nu obosim scriind despre ce e bine şi ce e rău. Despre nevoia de-a limpezi apele. Inflaţia monarhică din ziare nu e doar un tip de tămâiere, ci şi o formă de lene mintală. Abundenţa de regi, regine, prinţese şi prinţişori dezvăluie o fascinaţie naţională pentru excepţionalism şi superlative, pe care – în criză de idei şi vocabular – presa a ajuns s-o cazeze în apartamentele regale. Răsfoiţi jurnalele, urmăriţi emisiunile TV şi veţi constata că suntem ţara cu cel mai mare număr de regi pe cap de locuitor. A ajuns, prin grija unei televiziuni-pubelă, şi Ionuţ Dolănescu rege? Nu el e vinovat. Răspunderea o poartă oamenii din studiouri şi din faţa tastaturii, pentru care minima rezistenţă e principiu de viaţă, iar întâlnirea cu inspiraţia se amână la nesfârşit. Te şi întrebi cum de n-am sărit peste Suedia şi Olanda ca nivel de trai şi de conduită, când în fiecare colţ de pagină răsare un rege şi în fiecare săptămână TV se mai încoronează o regină. Cu doi ani în urmă, chestorul Marian Tutilescu îi descria astfel pe chinezii care voiau să-şi impună autoritatea în angrouri: „Există regele maiourilor, regele şosetelor sau al adidaşilor”.
Dar până la aportul asiatic de monarhie metaforizată, să nu uităm contingentul naţional: regele fotbalului (Hagi), regele sexului, alias inventatorul pornomanelei (Romeo Fantastick), regii asfalturilor (Costel Căşuneanu şi Dorinel Umbrărescu), regele pantofilor de lux (Mihai Albu), regele Cioabă, regina sprâncenelor (Anastasia Soare), regina rhythm & blues-ului (Cristina Spătar), plus mulţimea de vlăstare. Se mai vede, de atâta impostură glorificată de dimineaţa până seara, „aluzia la transcendenţă” din citatul de la început? Nici vorbă. Se mai întrezăreşte silueta adevăratului rege? Nu. Un cuvânt plin de nobleţe a fost tăvălit prin rântaşul nostru de zi cu zi şi golit de sensurile lui esenţiale. Fiind de aur, coroana nu cocleşte, dar pe ea se adună din ce în ce mai mult noroi.
Recomandările noastre
