O chestiune de programă şcolară - rărirea orelor de istorie la liceele cu profil tehnic - a inflamat opinia publică şi a declanşat o aversă de reacţii în faţa deciziei: stupoare, lehamite, patetism bolnăvicios, furie scrâşnită, indignare, ironie distantă, zâmbet blazat.
Participanţii la dezbatere au trecut, cu uşurinţa celor care citează fără să-i preocupe acurateţea, de la Iorga („Un popor care nu îşi cunoaşte istoria nu merită să trăiască”) la Churchill („Cu cât vezi mai departe în trecut, cu atât vei privi mai departe în viitor”). Apoi au arătat cu degetul spre ministrul Ecaterina Andronescu şi au conchis, cu o formulă preluată tot din înţelepciunea axiomatică a omenirii, că „istoria ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie”. Reacţiile lor au fost legitime. Un singur lucru n-au făcut aceşti oameni de ispravă: n-au citit atent ziarele din ultimele zile.
Dacă ar fi făcut-o, ar fi înţeles de ce istoria, inclusiv cea recentă, nu mai reprezintă o miză. Căci, în fond, ce e istoria? O suită de versiuni? Un bufet al memoriei unde fiecare se serveşte după plac? Un club ideologic şocant prin varietatea cocktailurilor? O avalanşă de contrafaceri impuse scribului de ameninţarea despotului şi de securea călăului? E greu de răspuns. Cine susţine că faptul istoric poate fi probat prin docu men te cade în capcana pe care singur şi-o întinde. Fiindcă n-avem de unde şti dacă însemnarea şi cronica nu au fost scrise după dictare şi dacă nu cumva grămăticului i-a tremurat pana. Cât despre istoria ultimilor ani, ea se falsifică lejer, la vedere, cu aportul justiţiei. Lucrurile petrecute în ultimele zile stau mărturie şi spun oricui vrea să asculte că sănătatea morală şi mintală rămân himere câtă vreme dreptatea se împarte anapoda.
Înapoi la ziare. Treceţi peste paginile scrise cu elan despre Elan, daţi deoparte reportajele despre dive croşetate în rânduri maladive, invazive, obsesive, abuzive şi intensive. Ajungeţi la paginile unde scandalul nu e monden, ci etic. Şi citiţi cele două veşti despre prăbuşirea naţională în derizoriu şi ruşine. Prima veste: „Procurorii Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus neînceperea urmăririi penale a lui Ion Iliescu în legătură cu mineriada din 13-15 iunie 1990”. A doua veste: „Nicolae Pleşiţă, fostul şef al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii în perioada 1980-1984, a scăpat de dosarul Europa Liberă”. Invidioasă pe eficienţa curăţătoriilor „Nufărul”, justiţia română a scos din debara detergentulmi racol care albeşte la comandă şi s-a pus pe treabă. Achitarea lui Ion Iliescu şi Nicolae Pleşiţă dovedeşte două lucruri: că în România totul e tranzacţionabil şi că fibra morală a naţiei e uzată peste măsură. La auzul acestor veşti, pieţele publice ale oraşelor ar fi trebuit să geamă de lume şi să răsune de revoltă. Evident, nu s-a întâmplat nimic.
Sputa judecătorească se prelinge netulburat pe crucile anonime de la Străuleşti II şi pe cele pe care stau numele unor directori şi redactori de la Europa Liberă. Verdictul judecătorilor exact asta a fost, un scuipat pe un snop de conştiinţe. Un act de sfidare consumat în linişte. Mai trebuie făcuţi doi paşi pentru intrarea în universul lui Alfred Jarry. Primul ar fi îndepărtarea bustului lui Corneliu Coposu de lângă Biserica Kretzulescu şi înlocuirea lui cu o statuie a cataclismului bolşevic reprezentat de Ion Iliescu. Al doilea, învinovăţirea postumă a lui Noel Bernard, Radu Gorun şi Vlad Georgescu pentru atentatele de la sediul Europei Libere.
Recomandările noastre
