"Primăvara nucleară": Iranul şi teama de un atac din exterior

"Primăvara nucleară": Iranul şi teama de un atac din exterior

ANALIZĂ. Perspectiva ca Iranul să fie atacat din cauza programului nuclear se conturează tot mai clar, iar consecinţele sunt greu de anticipat. De 32 de ani, iranienii trăiesc, nu neapărat cu teama dar în mod cert cu perspectiva unui atac din exterior.

Revoluţia islamică din 1979 i-a făcut nefrecventabili. Războiul cu Irakul în care Iranul s-a trezit singur împotriva tuturor, le-a accentuat iranienilor ideea că se află într-o cetate permanent asediată. Posibilitatea ca ţara să fie atacată a avut însă şi beneficii pentru regim, care a marşat pe idee, argumentând mereu că unitatea internă este o chestiune de supravieţuire în faţa asalturilor externe, fie ele eventual militare fie de destabilizare prin alte metode, ca propaganda prin media străine cu canale dedicate Iranului.

Eventualitatea unui atac a motivat şi o permanentă vânătoare de spioni, uneori justificată alteori nu. După ani lungi de propagandă, dacă în urmă cu câteva luni,pentru mulţi iranieni sloganurile legate de un atac militar erau doar zgomote care le treceau pe lângă ureche, acum perspectiva se conturează mult mai clar şi chiar încep să îşi pună problema, că, după cum se exprima un blogger conservator, a venit rândul Iranului pe lista celor care vor să transforme Orientul Mijlociu.

Ne puteți urmări și pe Google News

Un ghem de scenarii imprevizibile

Mai mulţi analişti iranieni susţin că forţe externe, poziţionate în SUA, Israel dar şi în regiune (Qatar, Arabia Saudită) nu mai au răbdare să aştepte o « primăvară iraniană Â» şi ar fi decis să aleagă varianta militară.

Problema este că Iranul indo-european reprezintă încă, după ani de studiu, o enigmă, un ghem de scenarii imprevizibile, imposibil de judecat după reacţiile şi mentalităţile din spaţiul arab, semit, din jur. De exemplu, spiritul naţionalist şi mândria de popor vechi, moştenitor al Imperiului Persan, alergia la interferenţă ori, cum este percepută în Iran, subjugare de către actori străini (justificată de altfel de istoria modernă, de exemplu în cazul primelor exploatări de petrol, controlate de britanici şi americani în vremea ultimului şah), pot face ca în caz de atac din exterior, chiar şi acei iranieni care acum detestă regimul islamic să facă bloc comun în jurul autorităţilor actuale, pentru a apăra ţara.

Mai mult, motivaţia pentru un posibil atac - încercarea Iranului de a obţine bomba nucleară, conform SUA şi Israel - nu îi face pe iranieni să cedeze, cu atât mai mult cu cât, în timp, programul nuclear a devenit un motiv de mândrie naţională. Ba chiar, mulţi văd în arma nucleară, odată aflată în posesia regimului,  o asigurare perfectă împotriva oricări atac militar.

Regim parlamentar în locul celui prezidenţial?

Ameninţări cu atac militar au mai venit în trecut şi nu s-au concretizat tocmai pentru că Iranul este o nucă tare, greu de spart. Asta chiar şi în condiţiile în care, întregul schimb de declaraţii ameninţătoare legate de un eventual atac asupra Iranului, vine într-un moment politic delicat si de vulnerabilitate la Teheran, după ce opinia publică a fost şocată atunci când liderul ţării, ayatollahul Khamenei, a sugerat o reformă instituţională. El a declarat că în prezent regimul prezidenţial din Iran funcţionează bine, dar ca nu este exclus ca in viitor să se treacă la un regim parlamentar.

Evident ideea ca Iranul să nu mai aiba preşedinte a fost percepută ca un atac la adresa lui Mahmud Ahmadinejad până acum câţiva ani favorit al liderului suprem Khamenei şi acum devenit prea puternic.  Da, un Iran slab ar fi în interesul tuturor ţărilor arabe din jur, şi ar elimina un cui din tălpile americane şi mai ales israeliene, dar pe de altă parte, Iranul are încă aşi în mânecă.

E drept că Siria slăbită de revoltele interne, ea însăşi ameninţată, nu mai este acelaşi aliat strategic şi nici acelaşi culoar comod care lega Teheranul de Hezbollah-ul libanez. E drept că Hezbollahul este acum preocupat să câştige teren în propria ţară şi mai puţin să apere interesele iraniene, atacând şi hărţuind Israelul ca răspuns la un eventual atac asupra Iranului. Dar e de văzut în ce măsură procentul necunoscut ca lucrurile să nu se întâmple aşa, iar Hezbollahul să reacţioneze, este unul cu care eventualii atacatori sunt dispuşi să lucreze.

Şi mai este Hamas, care în ultimii ani a devenit nefrecventabil pentru statele arabe înlocuite treptat de Iran care a avut grijă ca luptătorii Hamas să nu ducă lipsă de arme şi antrenamente. În plus, în toate statele arabe din regiune sunt zone locuite aproape exclusiv de populaţii şiite, pentru care Iranul majoritar şiit, a fost singurul sprijin într-o mare sunită. Riscurile unei intervenţii militare

Dincolo de astfel de considerente, analiştii militari avertizează că din punct de vedere operaţional, un atac militar asupra Iranului poate fi un coşmar, pentru că Iranul este o ţară uriaşă, cu un relief dificil pe lângă care Afganistanul pare o grădină. Şi pe lângă armată, care e drept că are armament destul de învechit, nici forţa corpului de elită al Gărzilor Revoluţionare nu este de neglijat, dublată de cele câteva milioane de voluntari Basij.

Şi încă ceva: Iranul are rachete capabile să atingă orice punct din Orientul Mijlociu, inclusiv Israelul. Ideea loviturilor aeriene chirurgicale, strict asupra siturilor nucleare, are şi ea necunoscute riscante, dacă serviciile secrete israeliene şi americane nu ştiu exact absolut toate locaţiile.

În plus, doar o serie de lovituri aeriene nu este suficientă pentru dezechilibrarea regimului de la Teheran, iar cei care se grăbesc să dea exemplul Libiei uită că Iranul este un spaţiu unit de o conştiiţă comună naţională, veche de mii de ani, cu instituţii bine exersate şi ancorate, cu o clasă politică care deşi de multe ori divizată a reuşit în ultimii 32 de ani să facă front comun când a venit vorba despre intresele şi apărarea ţării.