Dacă inițial Primăvara arabă era îndreptată împotriva dictaturilor de dezvoltare și autocraților, cerând libertate, democrație și alegeri corecte pentru a găsi cele mai bune soluții, astăzi pornirea nu mai este contra acestui tip de fenomene, ci de-a dreptul împotriva clasei politice ca atare, cea dezvoltată în aceste state, nu împotriva unei puteri sau alteia. Că nu e vorba despre o nemulțumire dominantă împotriva sărăciei, oprimării și lipsirii de libertate ci, din ce în ce mai mult, împotriva întregii clase politice construite pe criterii neprofesioniste, bazată pe kleptocrație și corupție, îmbogățire ilicită și abuz.

 

Într-adevăr, în cazul Algeriei, s-a pornit la drum prin contestarea matusalemicului lider Buteflika și a structurii militaro-politică de control al statului, Le Pouvoir, altfel cu o democrație electivă. Dacă nu ar fi fost mandatele nenumărate ale unui președinte țintuit într-un scaun cu rotile, am fi putut avea pretenția că suntem departe de dictaturile și autocrațiile tradiționale din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord. După eliminarea acestuia, lipsa de alternative viabile și propunerile care reciclau lideri din același spațiu politic sau dintr-o opoziție creată de foștii puternici ai zilei intrați în dizgrație a creat răbufnirea majoră a populației. Azi contestarea este la structura de putere și modul de a face politică în Algeria, la lipsa alternativelor politice și a unui sistem ce blochează accesul la putere al omului normal, de pe stradă, prin multiple cercuri și condiții de depășit. Și nu toate au de a face cu resursele și banii.

 

În Liban, situația economică a explodat și contestările la fostul premier Hariri au fost inițial salutate de rivalii șiiți pro-iranieni de la Hezbollah. Dar a fost doar un foc de paie: oamenii din stradă resping sistemul de putere și pun sub semnul întrebării și raporturile de forță și înțelegerile de după sfârșitul războiului care au osificat o elită politică aleasă democratic dar înșurubată în kleptocrație și corupție, îmbogățire și abuz. Iar când premierul cel mai probabil s-a anunțat a fi același Rafik Hariri, cu semnificația succesiunii pe această poziție de premier sunnit pe criterii de natură dinastică, populația a izbucnit și mai puternic, ținta fiind președintele creștin maronit Michel Aoun, dar mai ales sistemul de împărțire a instituțiilor de putere între sunniți, șiiți și creștini, care a dus la o politizare religioasă și sectară a instituțiilor de putere, instituind corupția și îmbogățirea prin abuz pe baza rațiunii superioare a acordului de împărțire a puterii care a încetățenit familii și clanuri ce parazitează și sug resursele instituționale căpușate de fiecare dincolo de interesul public.

 

Și în Irak, deși înțelegerea de împărțire a puterii este mai recentă, dar cu aceeași împărțire și aranjament etnico-sectar, populația s-a răzvrătit pe toate fronturile indiferent de apartenența sa și contestă sistemul. Premierul șiit irakian Abdul Mahdi și-a prezentat demisia, dar schimbările interne nu au de a face cu această demisie ci cu întregul sistem de putere dezvoltat după eliminarea dictatorului Saddam Hussein și după înfrângerea Daesh/Stat Islamic. Azi protestele din stradă vizează eliminarea acestui sistem politic ales democratic dar care s-a dovedit la fel de costisitor pentru populație și la fel de nefiresc prin kleptocrația și corupția lui, în abuzurile la cheltuirea discreționară din fonduri publice precum cele ale dictatorului anterior.

 

Acest val al primăverii arabe 2.0. nu mai poate fi asociat libertății ca obiectiv – această fiind atinsă, cu plusuri și minusuri, cu efecte secundare și cu problemele relevante ale momentului – ci are deja ca obiectiv demnitatea, recunoașterea, formule de acces egal și legitim la resurse publice comune și cheltuirea acestora în beneficiul tuturor, în întărirea statului ca atare și avantaje publice obținute transparent. Un imbold major este dirijat spre altă dimensiune a serviciului public solicitat, la nivel de lideri, conducători, cei care dispus și decid asupra resurselor bugetare, și la nivelul aparatului de funcționari. Iar aici cererile protestatarilor sunt de eliminare a nepotismelor și politicilor de clan, partid, religie, sectă, etnie și o construcție de tip meritocratic, cu conducătorul în serviciul populației, a cetățenilor, și cu angajamentul de a nu se îmbogăți și de a proteja interesele tuturor, ale statului în sine.

 

Abordarea aceasta nouă ține de noua generație a drepturilor solicitate de populație, dezvoltarea așteptărilor și depășirea, în multe cazuri, a nivelului solicitărilor simple legate de salarii, supraviețuire, venituri, depășirea sărăciei. Acum solicitările nu mai vizează numai veniturile și banii, împărțirea corectă a resurselor după muncă, ci utilizarea resurselor publice în beneficiul tuturor și sancționarea îmbogățirii ilicite din aceste fonduri publice. Și această abordare are un efect secundar relevant atunci când vorbim despre aceste state atât de fragmentate etnic și religios și sectar, ca rezultat al formulelor de împărțire teritorială statală post colonială și al rănilor dominației diferitelor minorități oprimante asupra majorității multi-identitare: reconstrucția identitară comună.

 

În Irak s-a văzut cel mai flagrant acest fenomen, așa cum l-am regăsit și în Liban ulterior. Contestarea s-a făcut de către toată lumea, pe toate dimensiunile, cu componenta șiită irakiană contra premierului său șiit, la care s-au adăugat toate celelalte componente pentru a contesta. Construcția dușmanului comun, sistemul de împărțire a puterii, a dus la coagularea ideii de popor irakian care contestă, indiferent de apartenența sa, conducerea statală pe baza performanței(sau lipsei de performanță) acesteia și a abuzurilor clasei politice în întregimea sa. În cazul Libanului, dacă inițial Hezbollahul a susținut contestarea din rațiuni politice și sectare, șiiții s-au alăturat de la început protestelor alături de sunniți, creștini și alte componente ale societății libanezze, pentru ca elita politică șiită să se alinieze în final lângă fostul premier, clasa politică fiind contestată in corpore de către cetățeni pe baza înțelegerilor la vârf ce nu aveau nimic de a face cu interesul public.

 

Această schimbare de ton poate avea relevanță pe scară mai largă în întreaga lume arabă, și subliniază, totodată, paradigma contestării generale actuale și în statele democratice occidentale. Acolo libertatea e dobândită, egalitatea de tratament este incontestabil mai bună, dar manifestările de natură kleptocratică, corupția și episoadele de perpetuarea și împărțire a puterii pe baze strict partitocratice, pe structurile politice clasice, fără accesul real la conducere și la opțiunile de a fi ales a tuturor cetățenilor, fără servicii de calitate din partea celor aflați în funcții publice, face ca marea masă a populației necuprinsă în partide formale, cu atât mai puțin în ierarhii de partid, să conteste sistemul închistat al preluării funcțiilor publice și al puterii strict pe asemenea criterii. Și presiunea meritocratică dublează contestarea criteriilor exclusiviste ale dominației de partid, a ierarhiilor tuturor partidelor, a claselor politice tot mai închise și slab pregătite, indiferent câte sunt aceste partide într-un sistem politic și cât de relevante sunt fiecare dintre ele.

Te-ar putea interesa și: