Într-un salon puternic iluminat, opt oameni la vreo 50 de ani zac în pat conectaţi la aparate. Fiecare cu al lui. Răsfoiesc ziare, rezolvă rebusuri sau privesc la ştiri. Pe monitoare se derulează semnele vitale, iar un cerc arată cum se scurge lent timpul.

Două rânduri de fire pleacă din vena fiecăruia, oprindu-se într-un tub rozaliu, inima aparatului: printr-un fir se scurge sângele plin de toxine, iar prin altul se întoarce în circulaţie, după ce a fost filtrat în tub.

Aparatul care-i ţintuieşte la pat, cu mâna întinsă aproape cinci ore neîntrerupte, o dată la două zile, face ceea ce rinchii lor nu mai pot de mult: le filtrează sângele şi îi menţine pe linia de plutire. Dacă sar o "şedinţă", le poate fi fatal.

În România, există în jur de 11.000 de pacienţi dependenţi de dializă. Anual, peste 2.000 de bolnavi au nevoie de un rinichi, însă doar 10% din ei au şansa să-l primească. Altora nici nu le permite starea de sănătate să facă transplant. Sunt cei nefericiţi şi fără perspectivă.

Norocoşii care au scăpat de pastila galbenă

La Centrul Fresenius din nordul Bucureştiului, Salvările aduc zilnic cazurile cele mai grave de dializaţi, oameni care suferă cu rinichii de zeci de ani. Bolnavii care stau acum în pat sunt veterani: au prins şi vremuri mai rele, când dializa se făcea doar la stat şi dacă nu aveai pile sau bani să îndeşi în buzunarul doctorilor, erai trimis acasă şi ţi se dădea "pastila galbenă" (n.r. – tratamentul celor pe moarte).

2.400 de bolnavi
au nevoie anual de un rinchi. Doar 10%  dintre ei îl şi primesc, pentru că trăiesc într-o ţară cu penurie de donatori

ÎN LOC SĂ FIE ADUS CU SALVAREA, VINE CU RATB-UL

Inginerul cu handicap a refuzat să fie asistat

"Iar te-ai mişcat să-ţi scoţi firele", dojeneşte asistenta un bolnav care încearcă să ne arate cum merge aparatul. Bărbatul încearcă să dreagă stricăciunea. Din colţul lui, Lucian Tudose (foto principal) (62 de ani) animă tot salonul. Pare familiar cu locul. E îmbrăcat lejer, în pantaloni verzi de trening şi tricou cu dungi. La căpătâi şi-a pus geanta diplomat, iar sub pat, papucii de spital.

Vine la tratament direct de la serviciu

De patru ani, de când face dializă, refuză să fie adus de Ambulanţă, vine la centru cu RATB-ul sau cu taxiul şi pleacă pe picioare. Încă se simte în putere să lucreze şi se enervează când e îndemnat să stea acasă şi să primească ajutor de la stat.
Domnu’ Tudose a avut ghinion. "Sunt inginer electronist, iar prin ’80, m-am curentat şi am făcut şase transplanturi de piele. În spital, am luat microbul Proteus, am făcut pietre la rinchi şi apoi insuficienţă renală", povesteşte în timp ce arată urmele: braţele pline de duluri şi degetele înconvoiate.

De când e pe dializă, are program milităresc: se trezeşte la 5.30, îşi ia pumnul de medicamente, mănâncă un mic-dejun lejer, iar pe la 6.30 pleacă la serviciu, la sediul Electrica din Dorobanţi. După două ore de muncă, pe la 9, o ia uşor spre "a doua casă". La 11.00 e deja la aparat. Timpul trece cât ai clipi, când e rost de ceva socializare. "România literară are destule pagini, la televizor sunt mereu ştiri. Mai povestesc cu colegii de salon, pe care îi cunosc din vechiul spital", face haz de necaz domnu’ Tudose.

"Fumez doar trei ţigări, că vreau să mai văd soarele odată"

De 24 de ani, are un regim alimentar mai strict şi se simte mai bine. "Nu mai mănânc porcării, doar prosciutto şi brânză franţuzească, carne de vită, berbecuţ, salată, mai puţină sare, mai multă apă. Mai fumez trei ţigări pe zi. Că mai vreau să văd soarele o dată".

"La 7 ajung la serviciu, iar la 9 plec la tratament. Lumea mă întreabă de
ce mă mai duc. Am grad I de handicap, da’ tot nu vreau ajutoare.“

LUCIAN TUDOSE, bolnav pe dializă

CA LA STAT

"Înainte de ’89, şi dializa era pe pile"

Medicii i-au spus să nu spere la transplant, că are vasele praf de la operaţii. Dar viaţa nu se sfârşeşte aici. "Merg la cumpărături, la librărie, la bibliotecă, mă plimb prin parc", ţine să precizeze domnu’ Tudose. O jumătate de an a prins dializa pe sistem vechi, în Spitalul "Carol Davila". Dar condiţiile nici nu se compară. "La stat e spaţiu mic, aparatele-s vechi şi plesnesc liniile. Înainte de Revoluţie, intrai pe pile sau cu bani. Altfel te trimitea acasă şi îţi dădea pastila galbenă. Asta însemna că eşti pe ducă", e glumeţ domnu’ Tudose.

ARHITECTUL CARE A RENUNŢAT LA TEU

"Pregătiţi un banc bun ca să înveseliţi un om legat de pat"

Adrian Mihăiţă, 57 de ani, nu are acelaşi moral. De la 27 de ani face dializă. Priveşte lung la cercul de pe monitor. Încă 3 ore şi 51 de minute. "Încerc să nu mă uit. Mai bine stau de vorbă cu colegii. Înainte citeam, acum mi se par preţioase momentele cu ei", e profund bărbatul.

Cade repede în melancolie. "Un om care nu poate să plece din loc e o imagine tristă. Trebuie să găsiţi un banc bun ca să ne faceţi să râdem", spune în faţa obiectivului foto.

Este arhitect şi face amenajări de locuinţe pe calculator. A renunţat la teu, echer, planşetă şi multe altele. "Am fost la teatru acum 2 ani, plimbările sunt scurte şi rare, în concedii nu merg", spune cu regret. Înainte de Revoluţie, transplanturi nu se făceau, acum nu mai are indicaţie.


VETERAN. Adrian Mihăiță, dependent de aparate de 30 de ani
FOTO: VLAD STĂNESCU

SUCCES

Dializa este cel mai de bun exemplu de privatizare. În şapte ani, numărul pacienţilor trataţi s-a dublat

Privatizarea serviciilor de dializă a fost demarată în anul 2005. Înainte de ’89, exista un singur centru de tratament în toată ţara, iar bolnavii mureau cu zile.

Bolnavii sunt aşteptaţi la scară de Ambulanţă

În 2005, au fost înfiinţate opt centre pilot în Bucureşti şi în ţară şi, cum succesul a fost mare, s-a hotărât extinderea lor la nivel naţional. Operatorii privaţi le-au reabilitat şi le-au dotat cu aparatură, urmând ca statul să deconteze tratamentul, inclusiv transportul, la acelaşi tarif şi în sistemul public, şi în cel privat.

Dacă în 1990, exista un singur centru de dializă, la Spitalul "Dr. Carol Davila" din Bucureşti, unde erau trataţi 90 de pacienţi, în prezent, există 129 de centre de dializă în toată ţara, unde primesc tratament 8.673 de pacienţi, un număr aproape dublu faţă de perioada comunistă.

Aparate periculoase şi liste lungi de aşteptare

Situaţia centrelor publice de dializă era îngrijorătoare, spun privaţii care le-au preluat. "Infrastructură necorespunzătoare, echipamente uzate, cu grad ridicat de risc, condiţii hoteliere precare, liste lungi de aşteptare pentru pacienţi şi mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte accesul", subliniază dr. Alexandru Ciolan, directorul Freseniuns Nephrocare România.

Economiile sunt pe măsură, statul decontează aceleaşi sume pentru dializă şi la stat, şi la privat. "Tariful din 2005 până în prezent a rămas nemodificat, în ciuda inflaţiei- 472 de lei", adaugă reprezentantul Freseniuns.

"Centrele aveau înainte echipamente uzate, cu grad mare de risc.“

DR. ALEXANDRU CIOLAN, director Fresenius România