De la opt lei kilu de crap, peştele ajunge la hala din Obor la peste 20. Vara asta – cea mai proastă pentru pescuit din ultimii ani. Pescarii abia au ce arunca în oală.

E cinci dimineaţa şi liniştea de lângă piciorul podului ce leagă Giurgiu de Ruse e spartă de scârţâitul motorului lotcii lui Marin Gheondea, mai cunoscut drept Macaroane, unul dintre cei mai vrednici pescari giurgiuveni. A tras omul greu, până la unu noaptea, să-şi pună vârşa pe fund şi acum a întârziat. Se grăbeşte în aval, spre "kilometrul 479", unde ar trebui să facă joncţiunea cu nea Bilcu şi fii săi, Spiţă şi Cotoi, de loc din Gostinu, cei mai vestiţi pescari de la est de Giurgiu. Să dea nişte "toane" la ce s-o prinde, că Dunărea anu’ ăsta n-a fost prea darnică.

O "toană" la plătică

Barca de şapte metri a lui Macaroane e din fibră de sticlă, doar crivacele, coastele sunt din lemn, amintind de bătrânele lotci date cu catran. "Face vreo 40 de milioane, da’ io am făcut-o!", se laudă pescarul de 51 de ani. De 30 de ani scoate peşte din Dunăre, da’ ca anu’ ăsta, zice, aşa prost n-a fost de când se ştie. "Iau zece-doişpe milioane pe lună, că e şi iarnă când nu ies. Şi mai e şi prohibiţia!", socoteşte Macaroane scrutând zarea prin ceaţa lăptoasă. "Nu că nu e peşte ! Natura îl ocroteşte! Acu’, apa e scăzută pentru timpu’ ăsta...", oftează omul.

Cu ceva ore în urmă, dăduse o "toană", adică aruncase setca din lotcă, cu un capăt legat de strapazan, un cui de lemn înfipt în copastia bărcii - de care se prinde cu o sforicică rama- şi celălalt prins de un bidon de plastic. A plutit la vale vreo trei sferturi de ceas şi abia ce-a scos trei kile de plătică.

Plachia de plătică şi "bumbarele"

Dă plătica la trei lei kilu’, crapul la opt-zece lei şi somnul cu 12. La Obor, în Bucureşti, crapul de Dunăre - dacă e să te iei după negustorii din hala de peşte, se vinde cu peste 20 de lei.

"Io vând, da’ şi mănânc. La două zile, fac borş şi o plachie de plătică. Somnul îl prăjesc, că pe grătar se sfărâmă. Ştiu de la tata că a fost măcelar. Lumea vroia pulpă, muşchi. Şi noi mâncam ce-i bun: splină cu tot cu prapur" , îşi face poftă de mâncare Macaroane. Poreclă cu care s-a procopsit de copil, când a poftit la mâncarea unuia de la cantina săracilor.

Nostalgii comuniste, vârşa şi setca

Nea Mărin Gheondea e nostalgic după nea Nicu. "Eram cu carte de muncă la «CAP 9 Mai» şi pescuiam pentru ţăranii din colectivă. Aveam salariu de bază, cotă - 200 de litri de benzină şi lot «ajutător » de un pogon cu porumb! ", se indignează pescarul.

În perioada asta se dă "la faţă", la suprafaţă, cu setca şi, după miezul zilei, "la pământ", la fundul apei. "Vârşa e staţionară, o laşi la fund. Da’ acu’ e apele mici..., Dunărea n-a mai inundat pădurea şi nu prea merge. Dai cu setca!", intră pescarul în detaliile meseriei.

Nici apa de ploaie nu mai e ce a fost

Într-un ceas, Macaroane ajunge la întâlnire. Clipeşte des din ochi. "De nu prind peşte două-trei zile, nu mai am bani. Benzina scumpă şi banii e mici...", e direct Macaroane, după ce vede vârşa goală.

Nu-i mai aşteaptă pe colegii din Gostinu. A făcut prostia să se spele pe faţă cu apa de ploaie scursă de pe acoperişul de azbociment al căsuţei sale din Giurgiu. De trei zile, cum bate soarele, îl dor ochii şi plânge de usturime. Cu năvodul gol şi ochii în lacrimi o ia înapoi.

60 de pescari autorizaţi, din cadrul Asociaţiei de Pescari profesionişti ABRAMIS 2003, cu 25 de lotci, reprezintă flota de pescuit industrial cu baza la Giurgiu.

DUNĂREA NU MAI E CE A FOST

Clanu’ Bilcu, din Gostinu, e mândria pescarilor giurgiuveni. Nea Bilcu, de 73 de ani, a renunţat la apa de Dunăre de un an jumate. O "toană" ajunge să umple o oală de ciorbă.

Popasul pescăresc de la Km. 479 are două mese din lemn, încadrate de băncuţe de scândură şi o cracă bătută între doi copaci, de care se atârnă ceaunul sub care se face focul de vreascuri pentru ciorba de peşte. Salciile plângătoare, cu rădăcini supraterane, te apără de soare şi te udă cu stropii ce le alunecă de pe frunze.

E dimineaţă şi din est, de la Gostinu, se aude hărmălaie. Soseşte clanul lui nea Stelică Bilcu, pescar ajuns, el ştie cum, la 73 de ani. Băieţilor lui, Augustin şi Petre, care e şi pădurar, le zice Spiţă şi Cotoi. "După caracter!", îşi ia moşul feciorii peste picior.

73 de ani şi patru dinţi

Nea Bilcu e un ghemotoc de om, dar sprinten ca o zvârlugă prinsă în năvod. La 73 de ani, atârnă vreo şaij’ de kile, cu tot cu gumarii albaştri, pe care îi leapădă cum pune piciorul pe pământ.

"Sunt «olsizon», mă ţin umed, să nu mă usuc! Am fost io mai mare, da’ m-au tras «ciupicii» în jos...", râde moşul cu gura ştirbă. Mai are patru dinţi. N-are nicio treabă cu stomatologul, că peştele e moale, nu-i trebuie decât limbă şi gingii ca să-l mănânce.

"Mi-a scos dantura un taur de şase ani! Îi dădusem drumu’ pe o insulă să trăiască cum vrea. Până să-l împuşc, m-a luat în coarne şi m-a lăsat fără dinţi. Tot l-am mâncat", povesteşte bătrânul, în timp ce descarcă din barca de tablă ceaunul, oalele de lut, zarzavatul, usturoiul şi polonicul de lemn. Brişca e la brâu. Aduce şi un fitofag de patru kile şi doi cărăşei. Ce a prins azi-noapte. De ei se ocupă Cotoiu’, fiul cel mic, de jumătatea vârstei sale, un "ceauşel". Că Spiţă, cel mare, are deja 47 pe muchie. Cotoiu’ trebuie să facă ciorba. Pescari sunt alţii.

A băut din Dunăre până acum un an jumate

Moş Bilcu trage la rame ca unul de 20 de ani. Nu-i place motorul, că nu mai aude clipocitul peştelui. "Nu beau apă de Dunăre de vreun an şi ceva. E poluată! Când scoţi setca, simţi, e în fire, îţi vine să strănuţi. E roşie de mizerie! Peştele e bun. Da’ nu e!", se îmbufnează cel mai bătrân pescar giurgiuvean.

Azi-noapte a prins zece kile de obleţei. Nu-s de vânzare. "Îi tai, îi dau la sare, îi usuc la vânt şi-i pun în lădiţe, printre foi de piersic. Ia aromă şi-i bun şi după doi ani. Îl mâncăm iarna, când nu ieşim la pescuit. Da’ înainte mă dau pe lângă butoiu’ cu vin şi-l bat pe burtă: «Mai e sau n-o mai fi!?»", te face moşul să-ţi plouă în gură, în timp ce o ia în amonte, să dea prima toană.

Morunul de 220 kile şi somnul de 82

Captura vieţii a fost un morun de 220 de kile. "Era prin ’75-’76. L-am predat. Nu mi-au dat nici carapacele de la «urechi »!", îşi aminteşte moş Bilcu. Mai recentă e amintirea somnului de 82 de kile de acum patru ani: "P’ăsta nu l-am predat, nu l-am mâncat, l-am vândut!", se distrează decanul de vârstă al pescarilor. A luat vreo patru milioane pe el, că avea icre.

"Alea nu se pregătesc, ca la crap. Se fac chiftele, cu mărar, pătrunjel şi pici şi puţin oţet... Apoi mă dau la şpriţ, că m-am certat cu gagică-mea!", se dă fante moşulică, în timp ce asudă la rame.

Bulgarii cu monofilament, noi cu taxele

"A venit să ajute să împingă barca!", îl tachinează Cotoi pe taică-său, în timp ce-şi face de lucru curăţând peştele că, la pescari, proteina e la fel de importantă ca la cosaşi. "Pe bulgari îi doare la p..ă! Bagă plase monofilament, interzise la noi, şi ne privesc ca pe săraci! Ei prind sturioni, noi n-avem voie!", se înroşeşte Cotoi.

Moş Bilcu are pensia de 350 de lei, din care dă lunar 80 de lei - taxa de barcă, 50 de lei - finanţele, başca benzina, uleiul şi sculele, care nici alea nu-s ieftine. Moş Bilcu o ţine pe-a sa. Zice că pe nevastă n-o păcăleşte: "Şade singură! Se bucură de peşte, că are în oală!".

Peştele venea la rahatul porcilor din Oinaru

În barcă, moş Bilcu şi Dan, unu’ de-a lăsat şcoala într-a şasea din dragoste de peşte, aruncă setca. Scula va "raşcheta" fundul apei pe o distanţă de un kilometru.

Plutesc în linişte vreo 40 de minute. Până la o fostă ţeavă de evacuare a fecalelor a fostului complex de porci de la Oinaru. "Înainte cu 15-20 de ani, când dădeau rahatu’ de porc p-aici, se prindea peşte, că venea la mâncare: cegă, sabiţă, văduviţă, plătică, oblete, crap, somn, tot ce se putea... Acu’, dacă iei două-trei mârliţe pe an! Şi la alea le dăm drumu’ că-s mici...", se vaită pescarul din Gostinu. E descălţat: "Nu-i apă’n barcă şi e mai drăguţ!".

Ciorba şi morunaşii la "ţăcălie"

Mai la vale nu mai e loc de "toană", că sunt "agăţători", anafoare - vârtejuri şi s-a mai şi "pomostit", adică s-au făcut depuneri de aluviuni, aşa numitele "scarpe", praguri de pământ. Că se întâmplă ca, fix în mijlocul Dunării, să fie apa de doi, în loc de şapte metri.

Dănuţ, ajutorul, trage de-i sar capacele, dar nicio fâţă nu pică în năvod. Deodată, moşu’ îşi încordează antebraţele de Popeye. "Dă, Doamne!", imploră cerul. Ca un făcut, încep să apară peştii. Inventar final: şase mrene, trei morunaşi (n.r. – nicio legătură cu sturionii!), o plătică, doi scobari şi un somotei de un kil şi ceva.

"Fix de-o ciorbă şi felu’ doi!", îşi freacă mâinile, modest, moş Bilcu. Numai că ciorba de fitofag, cu adaos de plătică şi caras, acrită cu corcoduşe verzi fierte şi apoi pisate cu duşmănie, e aproape gata. Prada merge direct la "ţăcălie", adică peştele, după ce e curăţat, se înfige într-o ţăpuşă şi e aşezat oblic deasupra focului de salcie putredă, fără contact direct cu jarul. Se coace în pielea lui crestată înainte.

Rezultatul final, asezonat cu un mujdei frecat cu osârdie, te face să promiţi că porcul îţi rămâne doar o amintire urâtă. La sfârşit, familia Bilcu face curat. Clanul e cam adormit. Ţuica de corcoduşe, cireşe sau alte poame şi-a făcut efectul. Peste numai câteva ore o iau de la capăt. Nişte pescari.

"Numa’ drac n-am fost! Am fost pândar, sunt pescar şi acu’ cre’ că sunt ninja! Am văzut odată Marea Neagră, demult, pe timpul lui Ceauşescu, prin ’86, la Mangalia. Era albastră da’ la mal bătea în galben, că era şi bătrână niţel!" NEA STELICĂ BILCU, pescar din Gostinu, judeţul Giurgiu

ETICHETA

Sturionul interzis la noi şi la liber pentru bulgari

Lui Macaroane îi place şi cu undiţa în mână da’, pe foamea asta, nu mai are timp de prostii. "Sunt undiţar, da’ nu trage! E o perioadă extrem de proastă. Scrumbia a mers rău... Anu’ trecut a fost foarte bine, luam şi zece-douăj’ de kile la «toană». De la institutu’ ăla din Galaţi s-a interzis pe cinci şi, a dracu’, a apărut pe şase!", e frustrat pescarul giurgivean.

Mai urât e că la vecinii bulgari sunt alte perioade de prohibiţie. Nu ţin cont de ale noastre. Parcă Dunărea are alţi peşti pe malul bulgăresc.

Dacă la noi e prohibiţie totală, de ani de zile, la sturioni, la ei e la liber. Nici la scrumbie sau la alte specii comerciale nu se pliază pe calendarul românesc.

Stau ai noştri şi se uită cum bulgarul îşi umple barca. Ei se ghiftuiesc cu peşte nobil şi ai noştri cu "mărunţiş", că peşte mare, mai rar îl vezi în plasă. Citiți și:

• Delta Dunării: libertate, relaxare şi pescuit
• Pescuitul în apă plimbată sau vâslitul cu barca legată
• Salonta care "muşcă" precum rottweilerul
• Are balta peşte lângă Bucureşti