Povestea lui Bogdan Mihai Radu - pictorul paralizat doi ani, care a vândut o expoziție întreagă într-o singură noapte
Editura Evenimentul si Capital

Povestea lui Bogdan Mihai Radu - pictorul paralizat doi ani, care a vândut o expoziție întreagă într-o singură noapte

Mulți dintre cei care calcă pragul galeriei fac acest lucru pentru că vor să-l cunoască, să afl e cum este ca om. Este interogat o lună până i se cumpără un tablou
Autor: | | 1 Comentarii | 5474 Vizualizari

L-am cunoscut pe pictorul Bogdan Mihai Radu la vernisajul celei mai recente expoziții, „Adio, flori!”, în care l-a avut ca invitat pe unul dintre elevii lui, Matei Stoian, de 13 ani. Ne-am promis o revedere, pentru un interviu despre arta lui, și am reușit la o săptămână distanță.

Ernest Hemingway spunea că trebuie să scrii clar și puternic despre ceea ce te doare: „Când simți durerea vieții prin toți porii nu poți decât să vrei să o arăți tuturor”. Cum altfel poți face acest lucru decât pictând, scriind sau compunând muzică? Nu ai cum să rămâi indiferent atunci când descoperi tablourile lui Bogdan Mihai Radu. E atâta efervescență în ele încât o simți alergând prin venele tale. Și Bogdan nu a avut deloc o viața ușoară, așa că a ales să picteze clar și puternic despre ceea ce doare. Durerea pictorului a fost o boală din cauza căreia a paralizat timp de doi ani.

Acolo unde a venit pe lume, bunul simț înseamnă enorm. Acolo a învățat că simplitatea este esențială. Dar pe el l-a atras metropola, freamătul acesteia, voia să simtă viața pulsând, aproape ca o floare prin care circulă seva și respiră în fiecare clipă.


FOTO: Rodica Popescu Bitănescu este cea care veghează asupra pictorului ca o mamă. Tușa lui Bogdan este clara, atentă și-l diferențiază”



Pictorul Mihai Bogdan Radu a primit harul culorii și reușește să îl împartă cu generozitate tuturor. Nu toți pot pătrunde sensul unei culori la fel cum face el, dar lumina din tablourile lui ajunge la sufletul celui care le privește. Poate că așa trebuie înțeleasă viața, privind în sufletul tablourilor.

Pentru el, multe zile încep la galerie, unde a și locuit. De cele mai multe ori se trezea în plină repetiție de teatru, pentru că în subsolul galeriei actrița Rodica Popescu Bitănescu, prietenă apropiată, vine și repetă.


FOTO: Tot ce a pictat a vândut. Nici mama lui nu are vreun tablou de-al lui. „E un har. Nu există să fac un tablou și să nu-l vând”



„Mă trezesc și văd doar actori minunați de la Național. Îmi beau beau cafeaua cu ei. Apoi intru să-mi verific mesajele. Îmi place să salut lumea pe Facebook cu o cafea de bună dimineața. Îmi scriu tot felul de admiratoare și deja începe nebunia”, spune Bogdan.

„Anemone aveți?”

Are elevi de care se ocupă, dar face lecții și cu adulți. „A venit o doamnă căreia îi era frică de culori. Se îmbrăca numai în negru și voia săși depășească această frică. Într-un final a ajuns roșcată și am convins-o să se îmbrace colorat și să-și mai picteze și hainele. Am copii pe care îi aduc părinții, pentru că au imaginație, iar pictura îi ajută să se dezvolte. Despre Matei Stoian pot să zic că este preferatul meu în momentul de față. Este inteligent, foarte curios, preocupat. Prinde bine culoarea.


Are tot felul de admiratoare care îi trimit flori la ușă, prăjituri, torturi, bomboane, supă congelată, sarmale. Inclusiv albume de artă.


Îl văd că simte, văd că-i place. E o prietenie între noi. Da, l-am chemat la cea mai recentă expoziție, ca să-i dau ocazia să expună cinci lucrări”, mărturisește pictorul.

Telefonul lui sună toată ziua. Uneori ai sentimentul că oamenii confundă Galeria cu o Florărie: „Anemone aveţi, dar trandafiri?” , „Aveţi irişi?” l-a întrebat o doamnă, în timp ce îi luam interviu şi m-a surprins să-l aud glumind: „Şi da, şi nu. Am câţiva, dar sunt proaspeţi. Îi vreţi aşa?!” Doamna a fost de acord şi până seara i-a primit. Şi-a format mâna, e ca şi cum vorbeşte de simplu pentru el. Postează pe facebook ce pictează şi mulţi vor tabloul neterminat. A vândut până şi palete şi pensule. A făcut licitaţie şi le-a dat cu autograf. Primeşte cadouri de la femei care îi urmăresc activitatea. Pe multe dintre ele nu le cunoaşte, habar nu are cine sunt, dar când se trezeşte cu pensule cadou, culori, haine, tricouri nu are ce face şi le acceptă. Nu le poate returna, căci poştaşul le lasă la intrarea în galerie. Bogdan Mihai Radu spune că nu ai cum să nu vinzi ceea ce pictezi dacă te preocupă. De exemplu, vede câte o doamnă care postează că s-a mutat în casă nouă şi el o întreabă dacă nu vrea câteva tablouri. Poate vrea, poate nu vrea. Îi trimite fotografii, vede că este preocupat şi îi cumpără tablourile. „E greu să intri în galerii ca pictor tânăr, e greu să intri în casele de licitaţii. E foarte greu. Aşa că mi-am făcut galeria mea. M-am asociat de curând cu cel mai bun prieten Liviu Mihai. Am pictat foarte multe flori şi nu mai pot, nu mai vreau. Acum vreau o altă linie, să experimentez”, afirmă Bogdan Mihai Radu.

Dan Mihăescu a avut grijă de el multă vreme, apoi i-a făcut cunoştinţă cu Liviu Tudor Samuilă, iar acesta din urmă l-a asemuit lui Ştefan Luchian şi i-a deschis mai multe vernisaje înainte de dispariţia sa prematură. Apoi a rămas în grija actriţei Rodica Popescu Bitănescu, la care ţine foarte tare şi îi este recunoscător pentru că-l sfătuieşte ca o mamă. „Când eram copil, distrugeam florile, nu ştiu de ce. Deşi le iubeam. Naşa mea avea curtea lângă a noastră şi toată grădina ei era plină cu panseluţe. Nu uit toată viaţa. Până a venit de la muncă ce m-am gândit eu, să le culeg pe toate. Aşa că am purces la treabă şi i-am cules toată curtea. Am făcut o căpiţă din panseluţe. A început să plângă, a intrat în depresie. Şi ţin minte că săream în curţile vecine şi rupeam florile, dar numai bobocii. Îi luam acasă pe toţi. Nu ştiu de ce făceam asta, aşa mi se părea mie interesant”, îşi aminteşte Bogdan.

Nu are tablouri, le-a dat pe toate. A dat tablouri şi în rate. Au venit studenţi la el şi pentru că aceştia nu-şi permiteau le-a îngăduit să cumpere tablouri în rate. Ştie ce înseamnă să nu ai bani. Îmi povestea că pentru el conta să aibă pânze şi culori, de multe ori nu-şi lua nici haine ca să cumpere materiale. „Acum îmi permit şi pânze, şi culori. Vreau să mă axez pe partea de galerie, pentru că mă doare să văd atâţia artişti care nu ştiu să se vândă. Se chinuiesc, pictează noaptea, fiecare cum poate. Le este foarte greu, pentru că ziua muncesc, au serviciu. Şi mi se pare ciudat că au tablouri minunate, dar nu le vând. Niciun tablou nu are voie să plece din galerie fără o poveste. Dacă nu ai, o inventezi, pentru că oamenii asta caută. Povestea contează”, susţine pictorul.

Mulţi dintre cei care calcă pragul galeriei fac acest lucru pentru că vor să-l cunoască, să afle cum este ca om. Oamenii vin şi aproape că-l supun unui interogatoriu. „Mă interoghează o lună până cumpără un tablou. Sunt preocupaţi. Îi înţeleg. Vreau să vând şi alţi pictori şi reuşesc. Sunt foarte natural. Ăsta sunt eu, nu ştiu să mă prefac. Dacă sunt la galerie, fie că sunt în trening sau bermude le spun celor care vin în galerie «Bună ziua! Bine aţi venit! Vreţi să beţi o cafea?», ca şi cum îi cunosc de-o viaţă. Până şi femeile care mătură stradă vin să vadă ce am pictat. Contează să ştii să vorbeşti cu oamenii”, afirmă Bogdan Mihai Radu, în timp ce-mi arată un filmuleţ cu o femeie care mătură strada care îi admira macii dintr-un tablou expus în galerie.

L-am întrebat inevitabil cum a început să picteze şi am aflat că totul a început în copilărie, când a văzut un film despre un pictor ce locuia în Hotelul Ritz din Paris, care falsifica tablouri. Le înlocuia şi păstra originalele pentru el. A fost fascinate de povestea acelui pictor. Acel film de fapt i-a schimbat viaţa. „A doua zi m-am apucat de pictat. Mi-am cumpărat culori. M-am dus la bunica acasă, am profitat că era nevăzătoare, şi i-am cerut un tablou care îmi plăcea mie foarte mult, pe motiv că ne trebuie la şcoală să facem o reproducere după un tablou vechi. Şi l-am falsificat. I-am dat copia şi am oprit originalul. I le-am «furat» pe toate. Am trecut apoi la mătuşi, unchi, naşi şi am ajuns la o colecţie de 40 de tablouri. Le-am ascuns sub pat să nu le vadă părinţii. Pictam noaptea, când nu mă vedea nimeni. Aveam 10 ani… Aşa am început”.

Terapie prin artă

Picta tot timpul. Profesorul din şcoala generală l-a tot încurajat, deşi ai lui nu l-au dat la Liceul de Arte. Tatăl fiind viceprimar la Tălmaciu, lângă Sibiu, locul în care Bogdan s-a născut de altfel a hotărât să-l dea la Liceul CFR, dar nu i-a plăcut. „Am trecut prin liceu bine, deşi am rămas corigent la Matematică şi Istorie, dar le făceam tablouri profesorilor şi mă treceau. După liceu am vrut să fac ceva ca să nu mă ia în armată, şi m-am înscris la Colegiul de Informatică, unde treceam numai cu tablouri. Am făcut apoi şcoală de tehnician silvic. Puteam avea un post de inginer la Ocolul Silvic. Dar, până la urmă, am fugit de acasă. Era în Tălmaciu un spital pentru copii cu probleme. Am ajuns acolo şi am făcut câteva ore cu copiii, nu ştiam decât vag despre terapia prin artă. O doamnă de acolo mi-a spus că există o şcoală germană care are ca specializare terapia prin artă şi m-am dus şi m-am interesat. Era un fel de şcoală de stat acreditată, unde fiecare elev are camera lui, era ca-n poveşti. Când am văzut am spus gata, plec de acasă, mă mut în cămin. Aveam camera mea, internet, tot confortul. M-am înscris la şcoala asta ca pedagog de recuperare. M-am specializat pe terapie prin artă, materia mea preferată. Una dintre profesoare m-a încurajat: «De ce nu faci tu o expoziţie?» Am răspuns că nu ştiu ce trebuie să fac, nu ştiu unde. Aveam o elevă care era îndrăgostită de mine pe vremea aia şi mi-a aranjat să fac la Casa Franceză din Sibiu primul vernisaj, prin 2002. Aşa am început cu vernisaj. M-am dat bine pe lângă directoarea şcolii, pe lângă profesoara de terapie prin artă şi aveam cheile de la atelier, stăteam acolo cât voiam".

Apoi a avut întâmplător sau nu, o întâlnire cu un profesor de germană tânăr. „Într-o zi m-a oprit şi m-a întrebat cine sunt. I-am răspuns: «Sunt băiatul ăla care pictează». «Nu ai venit la nicio oră de germană, cum crezi că treci şcoala?» L-am luat la rost la rândul meu: «Dar tu cine eşti, i-am spus eu? Nu cred că eşti profesor, aşa cu părul lung şi îmbrăcat ciudat». «Ba, sunt profesorul de germană. Hai, să bem o bere, dacă tot nu vii la ore! Am auzit că eşti pictor şi vreau să mă ajuţi, să faci un banner cu trupa mea de rock». M-am dus şi am stat până a doua zi. Şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă mut acolo, că avea mult spaţiu. Erau vreo şapte camere, nu mai stăteam în cămin. A fost minunat. El era mai mult plecat, iar eu am avut atelierul meu. După o vreme m-a întrebat de ce nu mă fac membru de Uniune. A depus o cerere în numele meu şi aşa am ajuns membru UAP. Am avut apoi o expoziţie la Apoldu de Sus printr-un galerist din Germania”, şi-a continuat mărturisirea pictorul.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate