Reporterii „Evenimentul zilei” vă prezintă culisele reportajelor realizate în Chişinăul aflat sub teroare. Intraţi în Republica Moldova, după impunerea vizelor pentru români, prin regiunea separatistă Transnistria, trimişii speciali ai EVZ au demascat atrocităţile judiciare din Moldova, comise de regimul Voronin împotriva celor care au demonstrat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău.

Timp de opt zile, într-un slalom continuu printre agenţii de securitate şi poliţiştii moldoveni, jurnaliştii noştri au transmis fotografii şi mărturii care au făcut înconjurul lumii, fiind preluate de agenţii de ştiri prestigioase.

După un lung ocol prin Ucraina, reporterii EVZ au intrat prin Transnistria, după miturirea unui ofiţer de grăniceri, ajungând la Chişinău chiar în ziua expulzării în bloc a ziariştilor români.

Ei şi-au asumat şederea ilegală pe teritoriul Republicii Moldova, fiind sigura cale de a-şi îndeplini misiunea jurnalistică.

Povestea EVZ în oraşul interzis

Trimişii noştri au intrat fraudulos în Moldova. Timp de opt zile, ei au spart blocada informaţională pe care autorităţile comuniste au încercat s-o instituie la Chişinău.

„Evenimentul zilei” dezvăluie culisele reportajelor realizate în Chişinăul sub teroare. Intraţi în Republica Moldova, după impunerea vizelor pentru români, prin regiunea separatistă Transnistria, singurii ziarişti străini care au reuşit să dezvăluie de la faţa locului abuzurile puterii comuniste au fost trimişii speciali ai EVZ.

După ce jurnaliştii români au fost expulzaţi, rând pe rând, de regimul Voronin, demascarea atrocităţilor judiciare din Moldova a devenit miza demersului nostru jurnalistic. Fotografiile şi mărturiile celor bătuţi şi arestaţi au făcut înconjurul lumii, fiind preluate de agenţii de ştiri prestigioase, precum Associated Press, AFP sau Reuters.

FRONTIERE BLOCATE

Trimişi înapoi de grăniceri Marţi. 7 aprilie. Vama Galaţi- Giurgiuleşti. În jurul orei 0.00. La miezul nopţii, tensiunea se simte aproape fizic la graniţa cu Republica Moldova. Poliţiştii români de frontieră ne avertizează complice: „Nu vă vor lăsa să treceţi. Mai ales dacă va prind că sunteţi de la presă... Uite, carul TVR a fost întors din drum de moldoveni. Nu mai intră picior de român”.

Totuşi, Loganul alb al redacţiei străbate cei 200 de metri până la punctul de control moldovenesc. Aici, pare că am încerca să pătrundem într-o zonă de război. Grănicerii îmbrăcaţi în uniforme militare de camuflaj scotocesc chirurgical în maşina şi în bagajele noastre. Le scapă însă aparatul profesional de fotografiat al fotoreporterului EVZ, ascuns meticulos sub una dintre banchetele din spate.

În timp ce paşapoartele ne sunt verificate la sânge, o femeie-grănicer, cu fizionomie in flexibilă de buldog, îşi face ştiinţific de lucru în genţile de călătorie scoase din portbagaj. Amestecă şosetele cu pixurile, blugii cu tricourile şi sparge o sticlă de apă de colonie, dar nu găseşte nimic suspect.

Urmează un interogatoriu abrupt. Povestea noastră inventată are o doză convingătoare de patetism. Nu impresionează însă pe nimeni. Nu-i interesează că ne ducem la petrecerea unui prieten din Nisporeni (raionul Ungheni). Nu le pasă că în maşina albă se află logodnica şi verişorul sărbătoritului şi că blocajul de la graniţă poate lua în orice moment o turnură dramatico- sentimentală, având consecinţe imprevizibile.

Într-un cocktail lingvistic, în care cuvintele româneşti se amestecă la grămadă cu cele ruseşti, grănicerii moldoveni enunţă o idee fixă: „Aveţi invitaţie scrisă, autentificată la un notar din Moldova?”. N-aveam. Ordinul primit de la Chişinău e fără nuanţe: nici un român nu trece Prutul! Aveam să aflăm mai târziu asta. „Invitaţia parafată de notar” era doar un pretext. Ni se arată chiar cum trebuie să arate un asemenea document. Numai că „exemplul” fluturat sub nasul nostru de unul dintre ofiţeri era o invitaţie adresată de un român unui moldovean, nu invers.

În acest timp, la Chişinău se dezlănţuie iadul. Trupele speciale ale „miliţiei lui Voronin” intervin în forţă, stâlcind în bătaie şi arestând studenţii şi elevii care manifestează împotriva comuniştilor. Nu suntem lăsaţi cu nici un chip să intrăm în Moldova şi decidem să ne încercăm norocul la punctul de control din Oancea, aflat la 60 de km în nord. Miercuri, 8 aprilie. Vama Oancea. Ora 1.00. Unui autocar ticsit cu studenţi moldoveni nu i se permite intrarea în Moldova. Poliţiştii români de frontieră îi compătimesc: „Nu îi lasă în propria lor ţară. Săracii, n-au mâncare, apă... Nu vă lasă! Au întors din drum un grup de actori de la teatrul din Galaţi. Aveau şi invitaţii, aveau şi asigurări. Practic, naveau de ce să-i întorcă. Aşa că le-au recomandat frumos să facă drumul înapoi, iar oamenii s-au întors, ce să facă...”.

Grănicerii moldoveni sunt copiaţi la indigo. Ştiau deja că am încercat să intrăm, mai devreme, în Moldova, prin Vama Giurgiuleşti. De data asta, pretextul variază: pe lângă „invitaţie” ni se cere şi „asigurare”. Când le explicăm că ambasada română ne-a comunicat că nu-i ne voie de aşa ceva, unul dintre grăniceri se înfoaie: „Dar voi nu ne cereţi viză când venim în România?! Vă întoarceţi înapoi, aia e!”.

Şi după o noapte scurtă, dormită în Galaţi, chiar ne întoarcem la Vama Giurgiuleşti. Deja suntem celebri. „Voi n-aţi vrut să treceţi aseară, să mergeţi la o cumetrie?”, ne întreabă mucalit unul dintre ofiţerii moldoveni din tura de zi. Nu aşteaptă răspunsul, anunţându- ne oficial că vama e închisă. Trec doar cetăţenii moldoveni, avertizaţi că nu se mai pot întoarce în România. Întoarcem maşina şi o luăm în direcţia Sculeni. Vama Sculeni. Miercuri, 8 aprilie. Vama Sculeni. ora 18.00. La ştiri, se anunţă oficial că Moldova instituie regimul de vize pentru cetăţeni români şi că şi Ucraina are în vedere o asemenea măsură pentru cetăţenii UE. Oficial, vizele urmează să fie introduse a doua zi, dimineaţa. Încercăm să profităm de orele rămase, de această dată declinându-ne profesia grănicerilor moldoveni.

Pe maiorul Proşcenko nu-l interesează. El spune că are ordin să nu permită accesul românilor fără vize, chiar dacă acestea încă nu pot fi acordate nici teoretic. E un cerc vicios. Două maşini pline cu fotoreporteri de la Reuters, AFP şi Mediafax se izbesc de „zid”. Îi cerem maiorului să ne arate ordinul scris. Nu-l are, dar e de neclintit. „La urma urmei, eu hotărăsc dacă treceţi sau nu! Eu comand această vamă. Vă întorceţi înapoi!” Joi, 9 aprilie. Vama Siret. Puţin după miezul nopţii. Singura variantă de a intra în Republica Moldova rămâne Transnistria: teritoriul separatist pe care regimul de la Chişinău nu-l recunoaşte. Disputele politice ne creează avantaje: graniţa dintre Transnistria şi Moldova este păzită doar de grănicerii lui Igor Smirnov, nu şi de cei ai lui Vladimir Voronin. Drumul spre Transnistria înseamnă, practic, să înconjurăm Republica Moldova pe graniţa exterioară cu Ucraina.

Ajungem în Cernăuţi fără probleme şi dimineaţă începem turul frontierei. La Ocniţa, mai facem o încercare de a pătrunde în Moldova. Suntem respinşi fără drept de apel. Preţ de vreo 1.300 de kilometri nu facem decât să descifrăm hărţi, indicatoare cu litere chirilice şi să cerem indicaţii localnicilor în rusa pe care nu o ştim. Nimerim autostrada şi, după încă 250 de kilometri şi o şpagă dată unui poliţist rutier, ajungem, la 3.00 dimineaţa, în Odes sa. Apucaserăm, prin prieteni din România, să antamăm un şofer şi o maşină cu număr de Transnistria pentru a doua zi. Şoferul EVZ şi foto reporterul rămân în Odessa, împreună cu maşina şi laptopul redacţiei.

DRUMUL ŞPĂGII

Transnistria, spărtura din zidul lui Voronin Vineri, 10 aprilie. Frontiera Transnistria - Ucraina. Vama Pervomaisk. Aflaţi pentru prima dată prin părţile locului, suntem nevoiţi să ne bazăm pe şoferul Tolea. El locuieşte în Tiraspol şi negociază cu grănicerii viza noastră de tranzit. Intră în biroul lor, iar după vreo 10 minute, ne cheamă şi pe noi. La început, ofiţerul şi vameşul transnistrean par ostili. „Plecaţi înapoi!” Apoi, mimează un interogatoriu răstit: „De unde îl cunoaşteţi pe Tolea? De când? Cum de pe internet?!”.

Apelăm la alt arsenal: „Lăsaţi-ne, vă rugăm frumos, să trecem”. Brusc, ofiţerul ne aruncă paşa poartele pe masă şi ne fixează cu privirea: „Şi cum mă rugaţi?”. Astfel, investim eficient ultimele 300 de grivne (aproximativ 30 de euro în moneda ucraineană) şi ne alegem cu viza de tranzit pentru o singură zi. La pachet cu un sfat mârâit: „Pe aici nu vă mai întoarceţi”.

Admirăm Transnistria din viteza maşinii. De la depărtare, capitala Tiraspol seamănă cu un oraş din era sovietică. După aproape o oră, ajungem la cealaltă frontieră: cea cu Republica Moldova, din raionul Grigoriopol. „Scanăm” trei puncte de trecere, unde descoperim lucrul de care ne temeam cel mai tare: maşinile de poliţie moldoveneşti, aflate de cealaltă parte, pe marginea drumului.

Trecem graniţa şi, cu sufletul la gură, aşteptăm să vedem dacă suntem opriţi de filtrele moldoveneşti. Suntem. Ascundem paşapoartele sub picior, în timp ce Tolea le spune poveşti poliţiştilor. Istoria şi emoţiile se repetă de încă trei ori. Poliţiştii verifică portbagajul, legitimează şoferul, dar pe noi nu ne bagă-n seamă. Intrăm în Chişinău, în timp ce colegii ne anunţă, prin SMS-uri, că toţi jurnaliştii români au fost expulzaţi.

INVIZIBILI LA CHIŞINĂU

Ca-n filmele de spionaj 10-18 aprilie. Chişinău. Slalom de dimineaţa până seara printre „miliţieni” şi agenţi SIS (Serviciul de Informaţii şi Securitate). În aceste zile, Moldova este un stat poliţienesc: în uniforme şi în civil, oamenii lui Voronin mişună pe fiecare stradă din Capitală. Umblăm fără paşapoarte la noi şi cumpărăm un telefon de unică folosinţă, pe care îl ascundem într-un boschet pentru a nu fi localizat prin satelit.

Pentru a nu fi identificaţi, închiriem un apartament (alţi ziarişti români au fost ridicaţi direct din hotelul în care locuiau). Canapeaua din sufragerie devine, în fiecare seară, loc de refugiu pentru ziarişti bătuţi şi politicieni de opoziţie la fel de precauţi ca şi noi faţă de forţele de ordine. Comunicăm cu unii dintre ei la „trei mâini”: le transmitem mesaje prin intermediul prietenilor comuni din România, care îi contactează pe internet. Toţi ştiu că telefoanele sunt ascultate, aşa că folosesc şi ei aparate „de unică folosinţă”. Cu alţii ne întâlnim discret în oraş.

Luăm taxiuri în care vorbim în engleză şi cerem să fim lăsaţi la câteva sute de metri de locul vizat. Cu toată atenţia, la una dintre cele mai importante întâlniri, când coborâm din taxi, ne trezim fix în faţa sediului SIS. Înăbuşindu-ne cât putem râsul, ne luăm de braţ şi trecem nonşalant pe sub nasul agenţilor.

În fiecare zi, dezvăluim atrocităţile prin care regimul Voronin a înţeles să înăbuşe protestele moldovenilor. Simbolul lor devine „Izolatorul 13” - penitenciarul de arest preventiv în care sunt închişi şi bătuţi studenţii şi elevii anticomunişti. Ne impresionează Andrei Ivanţoc, eroul din Transnistria, pe care-l găsim la Spitalul „Sfânta Treime”, învineţit, plin de copci la cap şi cu o mână în ghips. Suntem onoraţi atunci când îl cunoaştem pe Ion Creţu, un student de 20 de ani care, după cinci zile de arest şi bătai, umblă cu un steguleţ românesc în buzunar. Ne spune că s-ar întoarce oricând în piaţă, la proteste.

DE LA „JOS COMUNISMUL” LA „FREE GIGI”

Evadare din Moldova în ritm de melc Sâmbătă. 18 aprilie. Ambasada României din Chişinău. Consulul Ion Nuică ridică nervos din umeri: „Nu ştiu cum puteţi ieşi de aici. Chiar nu am nicio soluţie! Nu trebuia să intraţi!”. Ad-hoc, în sala de protocol a misiunii diplomatice, se întruneşte un minicomitet de criză. Un domn care se recomandă „Cârlan” este interesat de fotografiile făcute de noi. Este adus şi un avocat moldovean, care ne oferă două variante: ieşirea prin Vama Sculeni, cu riscul a trei zile de arest (până marţi, când trec Sărbătorile de Paşte şi se deschid judecătoriile) sau înapoi, prin Transnistria. Alegem a doua soluţie şi-l sunăm pe Tolea, călăuza noastră de la venire.

După vreo şase ore, plecăm din Chişinău. Cu avertismentul grănicerului transnistrean în minte, alegem alt punct de frontieră: Dubăsari. De această dată, filterele moldoveneşti nu ne o presc, iar şpaga pentru grănicerii separatişti este de 20 de dolari. Până la intrarea în Ucraina, prin Punctul Krasni, parcurgem în noapte în jur de 30 de kilometri, pe o şosea proastă, nereparată de pe vremea Uniunii Sovietice.

Ieşim fără probleme din Transnistria, dar grănicerii ucraineni au o problemă. „Nu le plac paşapoartele româneşti”, ne traduce Tolea, dornic şi el să ajungem mai repede la Kiev. La 8.00 dimineaţa, după trei reprize de somn iepuresc, ajungem în capitala Ucrainei. Lucrurile devin simple: avion Kiev-Budapesta, apoi cursă Budapesta-Bucureşti. În timpul escalei de cinci ore în Ungaria, aflăm că pentru unii moldoveni s-au schimbat priorităţile. Vecinii noştri de fumoar care aşteaptă avionul spre Chişinău comentează febril eliberarea lui Gigi Becali din arest: „Ai văzut, bei, că nu l-a lăsat Dumnezeu... L-a eliberat în Vinerea Mare!”.

CITIŢI ŞI:

EDITORIALUL EVZ: Moştenirea lui Voronin