Christian Sabbagh, prezentatorul şi realizatorul emisiunii „112-Poliţia în acţiune“, crede că infractorii nu se tem de legile dure, iar instituirea, prin absurd, a pedepsei cu moartea nu ar duce la scăderea criminalităţii.
EVZ TV: S-a schimbat formatul emisiunii, aţi introdus acele reconstituiri. V-aţi inspirat şi din emisiuni de afară? Christian Sabbagh: E un format cinematografic, există regizori, actori figuranţi... Avem şi un regizor care a colaborat cu Steven Segal. Nu e nicio legătură cu ce se face afară, noi mergem pe alt fir. Mă interesează dificultăţile întâmpinate de poliţişti în identificarea infractorului. Este incredibil câte subterfugii şi scenarii se pot naşte în mintea unui criminal. Norocul nostru e că nu există crimă perfectă. Prin prisma profesiei mele, vreau să ajut cetăţeanul de rând, să-i arăt cam ce pericole există într-un anturaj prost, de ce nu trebuie să mergi noaptea prin Ferentari, de ce trebuie să-ţi supraveghezi copilul. Or, ca să transmiţi un mesaj de prevenţie trebuie să porneşti de la ceva concret.
Nu folosiţi prea mult „sânge“ la aceste reconstituiri? Nu arăt sânge de dragul audienţei, nu vreau să înspăimânt pe cineva, vreau doar să măresc drama pentru că aşa au stat lucrurile şi în realitate. Oamenii ajung să îi mai şi compătimească pe criminali, dar dacă ai şti cu ce sadism au acţionat, nu ai mai privi îngăduitor lucrurile. Nu cred că realitatea trebuie cosmetizată prea mult, suntem datori să le arătăm oamenilor ce se întâmplă.
Crezi că pedeapsa cu moartea, pe principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, ar mai tempera zelul criminalilor? Nu cred în pedeapsa cu moartea. Aş fi un călău să gândesc astfel. Ce te faci dacă la un moment dat avem de-a face cu o victimă a unei erori judiciare, şi au fost destule astfel de cazuri. Mă refer aici la neşansa unuia aflat într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit, şi care nici nu are martori sau avocat bun ca să-şi dovedească nevinovăţia. Este atât de simplu să-l bagi în puşcărie, să-l condamni pe viaţă, iar el să nu aibă cum să se apere! Atunci ce te faci? L-ai avea pe conştiinţă. Cred că o astfel de lege dură nu duce la scăderea infracţionalităţii, infractorii nu se tem de legile dure.
Nu e un secret pentru nimeni că nu ai dus lipsa banilor. Ai fi putut trăi liniştit, ca un rentier... Visul meu de mic copil era să devin poliţist. Dar nu aveam un dosar bun de cadre, mama era căsătorită cu un libanez, iar eu, deşi eram român, născut în România, aveam domiciliul şi în străinătate. Dubla cetăţănie s-a dovedit un impediment din punctul acesta de vedere. Nu aş fi renunţat niciodată la cetăţenia libaneză. Atunci când te naşti din două mame este greu să renunţi la una în favoarea celeilalte. Ambele îmi par la fel de frumoase şi de ocrotitoare. Ca atare... am căutat o meserie apropiată celei de a fi poliţist. Şi am început cu presa scrisă. Am lucrat şi la „Evenimentul zilei“, în perioada în care director era Ion Cristoiu, atunci am fost corespondent de război în Liban.
Ai fost corespondent de război şi în Iugoslavia. Atunci pentru cine lucrai? Pentru un ziar local din Piteşti, mai aproape de locul în care m-am născut, Vălenii de Munte. Întotdeauna am ocolit Bucureştiul, niciodată nu mi-a plăcut. Nici nu credeam că o să revin în Bucureşti, să mă stabilesc aici, mereu am fugit de acest loc. În perioada în care locuiam în Piteşti am plecat în Iugoslavia.
O viaţă foarte trepidantă şi riscantă... Trebuie să-ţi placă, altfel nu ai putea face faţă. Nu m-am dus acolo ca să mă realizez, să-mi „fac un nume“. De mic am urât nedreptatea; voiam să aflu cu ochii mei cum stau lucrurile. Nici nu puteai intra în perioada aceea în Iugoslavia ca jurnalist, nu se dădeau acreditări. Aşa că am recurs la o stratagemă. M-am înscris ca voluntar la Crucea Roşie şi am însoţit un convoi umanitar. Eram în acest convoi când a fost lovit de către avioanele NATO. Sârbii erau prezentaţi în culori dintre cele mai sumbre, dar lucrurile, cel puţin din ceea ce am văzut eu, stăteau exact pe dos. Nu sârbii masacrau, ci ei erau cei masacraţi.
Ai copilărit în plin război civil în Liban, ai fost chiar tu într-un convoi bombardat de NATO în Iugoslavia, iar acum te afli în plin război între clanuri de mafioţi, dealeri de droguri şi poliţişti pe străzile Bucureştiului. Le-am cam văzut pe toate. După copilăria în Liban, cu intervenţia israeliană, fuga palestinienilor, intervenţia sirienilor, nimic nu mă mai înspăimântă. Mi se pare chiar simplu ce se întâmplă în România. Şi aici e un război, dar unul underground, pe care noi, oamenii normali, nu-l vedem. Bucureştiul arată bine ziua, dar noaptea nu-i mai recunoşti înfăţişarea. Atunci apar indivizii dubioşi, care controlează prin teroare teritoriile, care vând droguri sau corup dealerii să le vândă marfa.
Nu te expui prea tare? Mai ales că le faci şi „serviciul“ să apară la televizor în posturi dintre cele mai umilitoare. Ştii ce e curios? Interlopii nu au atâta ură pe poliţişti şi pe judecători cât au pe reprezentanţii presei, pentru că atunci când aduci în lumină faptele unuia dintre ei îi este greu să-şi mai aranjeze „mendrele“, adică să vorbească cu un avocat, să i se reducă pedeapsa...
Şi nu iei măsuri de precauţie, nu te antrenezi, nu umbli cu bodyguarzi? Nu. Dacă aş umbla cu bodyguarzi aş fi un ipocrit. Eu să le spun oamenilor să denunţe dacă sunt martori la o infracţiune şi eu să apar flancat de bodyguarzi. Ce model aş fi pentru ei? Aşa... trăiesc aceleaşi pericole ca şi ei.
Ţi-a cerut vreodată soţia să renunţi la acest job? Da, de multe ori. Şi, culmea, soţia mea e poliţist. Pe ea, spre deosebire de mine, o apără o instituţie, o legitimaţie, o armă.
Care a fost cea mai urâtă ameninţare primită? Aceea că voi avea un Crăciun sângeros. Crăciunul a fost OK, dar apoi am fost înjunghiat în faţa blocului. Această cunoaştere nemijlocită a celor mai dure realităţi, chiar de pe lângă casele noastre, nu te-a transformat într-un tătic exagerat de protector? Noroc că acum sunt mici, dar cred că, pe măsură ce ei cresc, devin paranoic.
Ţi s-a propus să lucrezi în poliţie, ca şef al Serviciului de Presă al IGPR, dar ai refuzat... Iniţial am spus că mă mai gândesc, oricum, la emisiune nu aveam de gând să renunţ, ceea ce ar fi fost un impediment. Informaţia a intrat a doua zi ca sigură în presă şi nu mi-a convenit. Nu spusesem nici „da“, nici „nu“. Cred că mi-e bine unde sunt acum, vorba soţiei mele: dacă aş fi intrat în poliţie, ori aş fi fost arestat, ori aş fi fost dat afară. Cei din sistem mi-au spus că profesia asta ar fi nepotrivită pentru mine, pentru că acolo există alte mentalităţi şi o rigoare pe care nu ştiu dacă aş fi putut să o respect până la capăt, în cazul în care aş fi simţit nevoia să intervin. Cred că jurnalismul îmi oferă o plajă mult mai largă de acţiune.
JUSTIŢIARUL
Îşi doreşte să fie corespondent de război
- Christian Sabbagh, prezentatorul şi realizatorul emisiunii „112-Poliţia în acţiune“, difuzată de Prima TV, este căsătorit cu Louise (ofiţer în cadrul MIRA) şi are doi copii.
- A terminat Facultatea de Filosofie şi Jurnalistică. Mama este româncă, iar tatăl libanez.
- S-a născut în România, la Vălenii de Munte, unde a şi făcut primele patru clase.
- Apoi a plecat în Liban unde a urmat un colegiu de preoţi.
- S-a întors în oraşul natal, când în Liban a început războiul, şi s-a înscris la un liceu de mecanică. „M-am reîntors în ’87 la un liceu industrial, aşa am ajuns de la ore de catehism la ore de «organe» de maşini. A fost un coşmar pentru mine. Cel puţin orele de practică erau înfiorătoare pentru că auzeam tot felul de legende. Exista riscul să te prindă strungul, să-ţi taie mâna. De aceea, intram cu mare frică în sala de practică“.
- După facultate, a lucrat pentru mai multe publicaţii publicaţii ( printre care „Ziua“, „Evenimentul zilei“,“ Privirea“), iar din 1999 prezintă cel mai longeviv reality-show, la Prima TV.
- A fost corespondent de război în Liban şi s-a înscris în Crucea Roşie pentru a putea ajunge în Iugoslavia, aflată atunci în plin război civil.
- I-ar plăcea să fie corespondent în teatrele de război, dar, ghinionul lui, după incidentul „ziariştilor răpiţi“, Prima TV nu mai eliberează asemenea acreditări riscante.