Uneori mă oblig să-mi privesc oraşul cu bunăvoinţă. Îmi impun să-i laud frumuseţea şi misterul, mă silesc să văd în el o miză pentru străini.
Rămân cu sufletul în curtea unei biserici vechi şi cu ochii lipiţi de o faţadă interbelică. Numai că exerciţiile de genul ăsta durează până ajung în centru, unde paragina e la vedere şi ronţăie clădiri preţioase, ocrotită de scuze, ridicări din umeri şi aruncări ale pisicii în curtea vecină. De ani buni, bucureştenii sunt beneficiarii unui paradox urban de care s-ar lipsi bucuroşi: ruinele noi. Ceea ce Traian Ungureanu identifica drept „tehnica neputinţei“ sclipeşte aici ca un pumnal înainte de împlântarea în pieptul victimei. Centrul Capitalei nu e sluţit doar de griul deprimant al bucăţilor de zid, ci mai ales de indiferenţa densă care le-a pregătit prăbuşirea.
Există case coşcovite şi la Roma, numai că lângă ele respiri aerul nobleţei şi al istoriei. Acolo trecutul te înconjoară din toate părţile, cu o sumedenie de arome şi culori, copleşindu-te. În ce priveşte ruinele de tip nou din Bucureşti, reţeta eşecului e mereu aceeaşi: dispreţ, delăsare, braţe încrucişate. Bunăoară, doar cei trecuţi de prima juneţe mai pot reconstitui din memorie cinematograful Feroviarul şi librăria I.L. Caragiale din zona Buzeşti. Cine trece azi pe acolo admiră vegetaţia sălbatică din spatele zidurilor şi câteva graffiti-uri provocatoare. Nimic nu lasă să se întrevadă urma unei idei sau adierea unei soluţii de salvare. Prin pereţii murdari a pătruns un sfredel care a lăsat câteva găuri negre. Imaginea e hâdă. Ai sentimentul că priveşti chipul unui lepros căruia boala i-a mâncat nasul.
Centrul propriu-zis musteşte de monumente ale nepăsării. Berăria Gambrinus pare gata să se prăbuşească la o pală de vânt cât de cât consistentă. Fost loc de freamăt, clinchet şi viţuri, locanta îndură neputincioasă eroziunea şi se lasă învelită de afişe cu primari, circusanţi sau manelişti. La mică distanţă, cofetăria Albina are parte de acelaşi tratament. Bucureştenii sub treizeci de ani n-au de unde să ştie că aici se găsea cel mai bun profiterol din Bucureşti şi că, de multe ori, trebuia să aştepţi eliberarea unei mese. Magazinul Bucureşti pare, la rându-i, smuls din Bosnia însângerată a deceniului trecut şi plantat în kilometrul zero al unei ţări al cărei principal conflict pare să fie cu sine însăşi. Scările rulante din pasajul Universităţii întreţin de câteva decenii impresia unei promiscuităţi la marginea clinicului.
În ultimele luni, pe lista pacienţilor în curs de descompunere şi-a mai făcut loc un nume: Hanul lui Manuc. Localul e închis şi nu dă semne că ar vrea să revină la viaţă. O felie gustoasă de Bucureşti vechi miroase a rânced şi produce silă în loc de bucurie. Trotuarul din faţa hanului e ornat în permanenţă de trei-patru oameni fără adăpost, care se întind pe jos, se descalţă şi put. La douăzeci de metri, un tomberon plin cu bucăţi de zidărie şi resturi menajere împrăştie mirosuri grele. O salbă de cerşetori, oameni care vorbesc singuri, târfe la preţ redus şi aurolaci agresivi înconjoară unul dintre locurile prin care Capitala şi-ar fi putut recupera o parte din pitorescul de altădată. Boala se lăţeşte şi va cuprinde, mai devreme sau mai târziu, şi alte clădiri cărora li se refuză ajutorul. Centrul se surpă, fără să facem ceva. În schimb, construim magaoaie de oţel şi sticlă reflectorizantă oriunde găsim un petic de iarbă. Interesul personal şi dezinteresul public semnează împreună certificatul de deces al oraşului.
Recomandările noastre
