Regizorul bosniac deţinător al unui Oscar a vorbit, pentru EVZ, despre revenirea în ţara natală şi despre arma lui secretă.

Cineastul Danis Tanovici se află la Veneţia cu lungmetrajul "Cirkus Columbia", selectat în secţiunea "Giornate degli autori". Un film pe care îl caracterizează drept o încercare de a se întoarce la perioada de dinainte de izbucnirea războiului (anii ’90), în care "încă e ram fericiţi, probabil din naivitate", a spus cineastul la finalul proiecţiei.

Lungmetrajul spune povestea reîntâlnirii unui tată (Mi ki Manojlovici) cu fiul (Boris Ler) pe care nu l-a mai văzut de 20 de ani. Cel dintâi se întoarce în localitatea natală din Bosnia după o lungă perioadă în care a locuit în Ger mania şi nu oricum, ci cu planuri măre ţe: vrea să divorţeze de soţia pe care a părăsit-o acum două decenii, să o dea afară din casă şi să se însoare cu o tânără atrăgătoare.

EVZ: Când lucraţi la “No Man’s Land" (filmul care i-a adus Oscarul pentru film străin - n.r.) spuneaţi că nu aveţi idee de ce a început războiul. Aţi aflat între timp? Danis Tanovici: Nu. Oricum, nu asta arăt în filmul "Cirkus Columbia", ci "la belle epoque", ultimele momente ale vieţii mele când cerul era cu adevărat albastru. Nu cred că ţi-am răspuns la întrebare, dar nici nu pot s-o fac. Ar fi un răspuns la fel de complex cum e ţara. S-ar putea face mii de filme pentru a da un răspuns la această întrebare.

Cerul nu e atât de albastru nici acum? Nu şi nici nu cred că va mai fi vreodată. Nu mă înţelege greşit, eu unul sunt foarte fericit, mă consider norocos, nu mă lamentez apropo de viaţa mea. Am o familie, regizez filme, fac ceea ce îmi place, călătoresc mult. Dar pentru acest sentiment, de fericire profundă, pentru tipul de energie pe care îl are personajul din "Cirkus Columbia", trebuie să fii naiv şi tânăr. Şi nu ţin minte să mă mai fi simţit aşa după acea perioadă. Hai s-o formulez altfel: şi când soarele străluceşte, la orizont rămân nişte nori.

Vi se pare că noua generaţie e naivă din nou? Uite, mi se pare amuzant că, după ce am devenit profesor la şcoala de regie din Sarajevo, am realizat că, într-o bună zi, am început să mă plâng - "Of, tineretul ăsta, nu pricepe nimic!". Nu-i aşa, de fapt eu îmbătrânesc! Şi ei pricep cum stau lucrurile, dar nu o fac cum m-aş fi aşteptat eu. Nu manifestă aceeaşi naivitate ca aceea pe care o cunoşteam eu, dar ceva e acolo şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.

De ce aţi luat decizia de a vă întoarce la Sarajevo? Locuiam la Paris de 10 ani, dar mama mea s-a îmbolnăvit. Doctorii i-au descoperit o tumoare, iar soţia mea a fost îndeajuns de curajoasă ca să spună "Hai să ne întoarcem, să fim alături de ea". A fost minunat, m-am mutat înapoi la Sarajevo cu cei cinci copii ai mei şi dintr-odată mama a redevenit fericită şi şi-a revenit complet. Iar copiii vorbesc engleză, franceză şi bosniacă acum.

Odată ce te muţi din patria ta, devii un străin peste tot. De pildă mă duc la Bruxelles unde am trăit patru ani, e acasă, dar tot străin sunt. La fel cu Parisul şi Sarajevo. Odată ce ai plecat, nu revii niciodată la fel. Dar mi se pare că pentru un regizor sau un artist, pentru cineva care vrea să spună poveşti, acest fel de alienare e benefic. Distanţa aceasta te face să vezi lucruri pe care nu le-ai vedea din interior.

Aţi lucrat cu Miki Manojlovici şi cu Colin Farrell (“Triage", 2009). Care e mai uşor de regizat? Eu mă omor după tipii ăştia cu un ego cât casa, ador să lucrez cu ei. Nu mi-am pus problema dacă unul e mai uşor de regizat decât celălalt. Pe Miki Manojlovici l-am ales de la bun început, având în vedere vârsta şi natura personajului, numai el putea să îl facă, nu e ca şi cum aş fi avut de ales între cinci-şase actori. Iar să-ţi explic cum de l-am ales pe el ar fi acelaşi lucru cu să-ţi explic de ce mi-am ales nevasta. Iar dacă i-aş explica ei de ce am ales-o şi de ce o iubesc, m-ar părăsi (râde).

Vă distanţaţi la fel de istoria recentă? Sincer, nu mi se pare că trăim în secolul XX sau XXI. Eu cred că istoria e ciclică. Acum trăim prăbuşirea Imperiului Roman şi nu avem nici cea mai vagă idee despre ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Nu că mi-ar fi frică de aceste vremuri. Vorba lui Roosevelt, "cea mai mare teamă este teama în sine".

Am aflat ce înseamnă teama numai în ce priveşte copiii mei. Dar genul acesta de protecţie vine natural, ţi-e teamă pentru copilul tău şi când se joacă cu flori. Dar, hei! Eu i-am supravieţuit războiului din Sarajevo, aşa că ştiu că fiinţele umane pot trece prin cele mai profunde tragedii totodată rămânând în tregi la cap şi conservându-şi dragostea şi integritatea.

Umorul a jucat un rol esenţial în supravieţuirea mea. De fapt, toate filmele mele sunt comedii, dar publicul nu-şi dă seama, preferă să mă ia în serios.

O ultimă întrebare: ce s-a întâmplat cu grenada pe care o aveaţi mereu cu dv. pe timpul războiului? Şi uitasem de povestea asta până de curând, una din festele pe care ţi le joacă memoria! Da, la vremea respectivă aveam chiar o vânătaie pe şold de la grenadă, căci dormeam cu ea sub curea. Până la urmă, i-am dat-o unui prieten din linia întâi, avea mai multă nevoie de ea decât mine. Cum el a supravieţuit "intact" războiului, bănuiesc că grenada a fost folosită bine. "Umorul a jucat un rol esenţial în viaţa mea. Toate filmele mele sunt comedii, dar publicul nu-şi dă seama." DANIS TANOVICI, regizor