Omul care a supravieţuit în trei lagăre naziste

Ioan Gottlieb a supravieţuit în trei lagăre naziste, unde a cunoscut orori „pe care o minte normală nu le poate concepe”.

Astăzi, evz.ro vă oferă prima parte a unei poveşti de groază, cu un tânăr de doar 15 ani în rolul victimei perfecte: evreu într-o lume tulbure, care se aruncase în braţele Cassandrei naziste.

Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este ţinută, la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, în fiecare 27 ianuarie. Este momentul în care ne aducem aminte de milioanele de morţi din lagărele naziste şi de puţinii supravieţuitori care au trăit până astăzi.

Evz.ro vă spune povestea unui om excepţional, Ioan Gottlieb, care a supravieţuit lagărelor naziste, pentru a deveni, peste ani, un profesor universitar emerit.

O mare victorie obținută de Steaua s-a născut după ce un adversar și-a provocat, stupid, o comoție cerebrală. Video

Păpușa Nadia, vândută la prețul unui iPhone. Colecționarii se bat pe ea

Ceva ce trebuie spus, încă din start: Ioan Gottlieb este un monument. O somitate în domeniul fizicii teoretice. Familia îi spune Janos acestui bărbat care a împlinit săptămână trecută 80 de ani. Nimic nu este însă comod în firele invizibile care i-au construit trecutul şi îi leagă prezentul lui Ioan Gottlieb. Stabilit în Iaşi, profesorul păstrează amintiri terifiante, pe care le-a tăinuit şase decenii. Abia în 2006 a publicat câteva pagini într-un volum de studii despre istoria evreilor.

Sunt pagini care nu suportă niciun epitet, aşa că le vom spune, convenţional şi insuficient, cutremurătoare: „Doi ani mi-a luat să le fac, scriam şi plângeam, mă răscolea trecutul pe care nu-l mărturisisem nici celor mai apropiaţi. Am vrut să spun adevărul, fiindcă am văzut că se duce o campanie de negare a Holocaustului. Ştiu că pare greu de crezut că aşa a fost, o minte normală nu poate concepe acele orori...”.

Profesorul îşi aşează mai bine ochelarii şi ne corectează poziţia la masa din camera de zi a casei sale: „Pe fotoliul acela stă doar soţia, eu stau în stânga. Oaspeţii sunt invitaţi pe canapeaua din mijloc”. Tabieturi de supravieţuitor. Bradul, simbol asociat cu naşterea lui Iisus Hristos, încă e încărcat de beteală. Ioan Gottlieb zâmbeşte: „Familia noastră respectă şi sărbătorile evreieşti, şi pe cele creştine. Eu merg cu soţia la biserică, ea vine cu mine la sinagogă”.

Înţelepciunea îi vine din trecutul multicultural. „Eu sunt din Baia-Mare, limba mea maternă e maghiara. Sunt cum e mai rău: şi ungur, şi evreu”, răde Gottlieb.

Coşmarul începe într-un „bou-vagon” Sunt date pe care istoria nu le ţine minte. Ele rezistă doar în memoria oamenilor care, pur şi simplu, nu pot uita. Cum să uiţi ziua în care ţi-a început Apocalipsa? Pe 3 mai 1944, familia Gottlieb a fost transportată în ghetoul din Baia Mare, iar la începutul lui iune a fost înghesuită în trenul de vite, cu destinaţia Auschwitz, celălalt nume al Iadului.

„În ’bou-vagon’ am urcat eu, tata, şi doi bunici. Mama mea naturală murise pe când aveam cinci ani, abia atunci mi-a spus tata că noi suntem evrei. Mama mea vitregă se sinucisese în ghetoul din Baia-Mare. Acolo am încercat şi eu şi tata să ne omorâm, cu morfină, dar am trăit. Nu ştiu de unde, tata ştia că ne vor duce la Auschwitz, şi ce urmează acolo”.

O întâlnire cu doctorul Mengele

Ioan Gottlieb a mai dat interviuri, însă de fiecare dată când vorbeşte despre lagăre se împotmoleşte, ca într-un nisip mişcător al propriilor dureri. Lentilele ochelarilor sunt fumurii. Nu vedem dacă dincolo sunt lacrimi. „Tata m-a salvat. M-a învăţat să spun că am 18 ani şi că vreau să muncesc. Ştia că altfel m-ar putea gaza. La Auschwitz am ajuns noaptea. Ne-au împărţit pe două rânduri, bărbaţi şi femei, şi ne-au dus la triere. Am urmat sfatul tatălui meu, şi am scăpat cu viaţă. Atunci l-am văzut prima şi ultima oară şi pe doctorul Mengele”.

Tot atunci şi-a văzut ultima oară bunicii. Cei buni de muncă au luat-o într-o direcţie, ceilalţi în alta, spre moarte. În concepţie nazistă, bătrânii nu produceau destul, deci erau inutili. Ioan şi tatăl său au fost tunşi scurt, cu dungă pe mijloc, au primit hainele vărgate, saboţii din pânză cu tălpi de lemn, şi au fost invitaţi, pe tonul milităros al extremei drepte, în Infern.

Şi-a ajutat tatăl să se spânzure

De la Auschwitz a fost transferat la Mauthausen, şi de aici într-un lagăr mai mic, de muncă, la Melk. Ioan Gottlieb a rămas alături de tată, minţind întotdeauna că are 18 ani. Spre sfârşitul războiului, a fost dus la Mauthausen. Singur. Tatăl său nu mai putuse suporta viaţa ca o moarte. S-a spânzurat cu o curea pe care i-a dat-o chiar Ioan.

„El mai încercase să se omoare, însă cureaua lui s-a rupt. Am avut întotdeauna remuşcări, însă şi eu, şi el, ştiam că nu ar fi putut supravieţui. Eu eram cu 32 de ani mai tânăr şi eram cadaveric. Şi-a curmat suferinţele, şi eu l-am ajutat”. Era ianuarie 1945, în mai urmau să fie eliberaţi. Însă, în lagăr, patru luni e un interval de timp infinit.

SALVAT DE AMERICANI La eliberare mai avea 32 de kilograme! Când a venit ziua eliberării, pe 5 mai 1945, Ioan Gottlieb era o umbră. L-au cântărit: avea 32 de kilograme. A fost transportat de americani într-o infirmerie din Ebensee. „Mi-au băgat în venă plasmă umană. M-au pus pe picioare în zece zile. La început, tot ce mâncam imediat dădeam afară. Eram mai mult mort, dar voiam să trăiesc, eram tânăr, voiam să mă întorc acasă, în Baia-Mare, deşi nu mai aveam decât un unchi în România. Speram că e viu”.

Cea mai pregnantă amintire din vremea Holocaustului e olfactivă: „M-am întâlnit cu mulţi evrei supravieţuitori, şi toţi ne aminteam, cel mai repede, cum curăţam toaletele cu mâna goală. Toaletele erau pline de diaree, miroseau îngrozitor”. La Ebensee a cunoscut un fost deţinut german, anti-nazist, solist de operă, care a vrut să-l înfieze. I-a spus vorbele astea: „Măcar aşa să compensez nenorocirea ce au făcut-o semenii mei”.

Gottlieb a refuzat. „Nu am acceptat niciun tutore după moartea tatei, care a fost pentru mine un sfânt. Am vrut să mă descurc pe cont propriu”. Profesorul nu-i urăşte pe nemţi. Nu poate, nu-l lasă logica şi inima lui bună: „E o idee absurdă să urăşti toţi germanii pentru ce-au făcut câţiva. Noi, evreii, în ciuda a ceea ce se crede, suntem toleranţi, aşa ne-a învăţat istoria noastră, ca să putem supravieţui”.

“SOLUŢIA FINALĂ”

Graniţa morţii, pe linia Bucureşti-Iaşi-Transnistria

Cifra exactă a victimelor Holocaustului nu va fi, probabil, niciodată cunoscută. Ştim doar că aproximativ şase milioane de evrei au pierit în lagărele naziste, în „bou-vagoanele” care i-au transportat spre moarte, în ghetouri sau chiar în plină stradă. Într-o epocă în care lumea trăia doar pentru a ucide, România nu a putut scăpa stigmatului criminal. Alianţa cu Germania hitleristă din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial a plasat, în dreptul regimului lui Ion Antonescu, peste 300.000 de victime ale Holocaustului.

Iadul a început la Dorohoi în vara anului 1940, cu evrei aliniaţi în faţa gropilor comune şi împuşcaţi în cap. Fervoarea antisemită avea să degenereze câteva luni mai târziu, la Bucureşti, într-un ianuarie 1941 care a văzut centre de tortură organizate în prefecturi şi comisariate de poliţie transformate în camere de exterminare. Pădurea de la Jilava a răsunat sub sunetul surd al revolverelor, şase sinagogi au fost devastate, iar teroarea şi-a găsit esenţa într-o imagine oribilă, de care doar o umanitate profund degenerată putea fi capabilă: 15 evrei împuşcaţi, atârnaţi de ceafă în cârligele unui abator bucureştean.

Apoi, a venit Iaşiul cu propriul “scenariu”, la sfârşitul lui iunie 1941. Evrei masacraţi în plină stradă, supravieţuitori “plimbaţi” în două trenuri ca nişte camere de gazare şi, la final, o cifră ameţitoare: aproape 15.000 de victime.  Războiul contra “duşmanului” se află însă doar în faza incipientă. România militară şi civilă şi-a îndreptat toate tunurile către evrei spre sfârşitul unui 1941 construit parcă în laboratoarele horror ale Hollywoodului.

La Odessa, recucerită de armatele Bucureştiului, metodele au depăşit orice imaginaţie patologică: mii de evrei înghesuiţi în magazii mitraliate, incendiate şi, la final, atacate cu grenade. Carnagiul a fost total: 22.000 de mii de cadavre mutilate.

“Cireaşa de pe tort” avea să fie însă Transnistria, transformată la mijlocul conflagraţiei mondiale într-o groapă etnică a României. Estul extrem al Basarabiei recucerite oferea peisajul perfect pentru “procesul natural” de exterminare a evreilor. În lipsa camerelor de gazare, frigul şi mizeria lagărelor din Transnistria “asigurau” eficienţa “soluţiei finale”.

COMEMORARE

Supravieţuitoare din Transnistria, la ONU Ruth Glasberg Gold a fost invitată ieri la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York să vorbească despre Holocaustul românesc. Ruth este supravieţuitoare a deportărilor în Transnistria. În vârstă de 78 de ani, evreica trăieşte în prezent în Statele Unite. Invitaţia la ONU ascunde un amănunt sumbru: 27 ianuarie este o zi cu conotaţii şi mai negre pentru doamna Glasberg Gold. E ziua în care i-a murit întreaga familie.