Radu Bârcă este, de 20 de ani, proiecţionist la Scala şi a văzut mai multe filme decât s-a gândit vreodată că ar putea număra.

Elung de 3.000 şi ceva de metri, greu de vreo 10 kilograme şi durează aproximativ o oră şi jumătate. Nu v-aţi gândit niciodată astfel la un film văzut la cinematograf, dar pentru Radu Bârcă, proiecţionist la Cinema Scala de 20 de ani, aceştia sunt parametrii unei pelicule. Bineînţeles, ei variază, dar cum publicul nu vrea să ştie astfel de lucruri, omul supraveghează, cu ochii albaştri şi scrutători, sala de cinema, ecranul, sunetul şi calitatea imaginii. Oamenii trebuie să fie mulţumiţi. Criteriul după care Bârcă îşi construieş te micile satisfacţii legate de munca pe care o face de 41 de ani este simplu: „Dacă oamenii aplaudă la finalul proiecţiei şi pleacă din sală fără să huiduie, pentru mine este o mulţumire“, spune bărbatul.

„E frumoasă meseria. Păcat că dispare“

Riscurile meseriei de proiecţionist nu par a fi foarte mari. Munca ar trebui să fie simplă: vine rola cu filmul, faci legăturile între scene şi le lipeşti, iar apoi aparatul de proiecţie îşi face treaba. Dar în camera de proiecţie, plasată suveran deasupra spectatorului aflat cel mai departe de ecran, lucrurile nu sunt atât de simple. Se lucrează la amperaj mare, lămpile cu xenon emit ozon ce poate avea efecte asupra oamenilor de acolo, iar cea mai mică ciupitură în peliculă poate însemna distrugerea aparatului de proiecţie, pericol de explozie şi răni. „Dar, dacă îţi faci treaba bine, eşti atent şi ai experienţă, e chiar uşor să fii proiecţionist. Lucrurile astea se învaţă“, spune, calm, ca-ntr-un film de epocă, Radu Bârcă. Colegul de „celulă“, Memut Narpageac, la fel de vechi în meserie, îl completează zâmbind ghiduş: „E frumoasă meseria, dom’le. Păcat că dispare“.

Soarele nu-i vede prea des, noroc că scările care duc spre sala de proiecţie de la Scala urcă pe lângă clădire. Şi sunt multe, „dar am antrenament la urcat“, glumeşte nea Radu.

„Prin vizeta asta a mea am văzut multe lucruri în sală. Dar cel mai urât mi se pare că oamenii murdăresc şi strică scaunele, de parcă mobila ar avea vreo vină“, se amărăşte bărbatul. „Tinerii au sângele fierbinte. Doar suntem în secolul vitezei. Noi nu eram aşa, eram mai ruşinoşi şi aşteptam altfel un film“, completează proiecţionistul.

„Nord prin Nord-Vest“, film cu bătaie

Dacă de riscurile tehnice te mai poate feri experienţa, de nemulţumirea spectatorilor nu te poate păzi nici măcar uşa de la camera de proiecţie. Radu Bârcă îşi aminteşte - „destul de greu, că anii sunt mulţi“ -, că filmul „Nord prin Nord-Vest“ era să-l „ajute“ cu o bătaie bună.

„Eram la «Capitol», prin 1985. Şi primisem o singură copie de arhivă a filmului ăsta. Numai că nu ştiu ce-au făcut ăia când l-au copiat, că finalul era atâta (face de-o şchioapă cu mâinile - n.r.). La sfârşit, unul căzut în prăpastie, eroul îl ţinea cu piciorul de mână, se auzea o împuşcătură şi ăla murea. Ei, bine, la mine filmul se termina brusc. Nu-ţi spun că au început oamenii să arunce cu scaune în ecran, să ţipe că-şi vor banii înapoi - era 6 lei biletul -, şi au venit peste mine la cabină, să mă bată că le-am tăiat filmul“, îşi aminteşte omul. „Nici eu nu mai ştiu cum am scăpat, că nu-mi mai aduc aminte“, zâmbeşte ascuns nea Radu.

MICI PLĂCERI

Documentarele l-au scos din sala de proiecţie

Nea Radu a văzut filme şi din scaunul de pe primul rând, „de-alea istorice“, şi „Filantropica“ a lui Caranfil, de care nu s-a săturat nici până acum, şi are două fete mari, la gândul cărora zâmbeşte discret. N-a vrut niciodată să facă altceva. „Dacă-ţi place filmul, n-are cum să nu-ţi placă meseria asta. Mie mi-a plăcut. Acum m-am cam săturat şi nici nu-mi plac filmele astea moderne, făcute pe calculator, cu tot felul de efecte şi culori stridente şi sunet tare de te surzeşte. Da’ mă mai uit la documentare, că acum e mai bine. Înainte eram intoxicaţi cu filme socialiste“, explică proiecţionistul evoluţia libertăţii văzute printr-un gemuleţul de 40 X 10 cm. A văzut şi celebrităţi la cinema, cel mai des la Galele Filmului Românesc, dar a fost un moment în care a stat mai sus decât Emil Constantinescu - preşedinte al României pe vremea aceea. „Constantinescu mai intra la cinema când se plimba pe Magheru. Odată a stat chiar aici sub cabină, la lojă. Era cu toată garda de corp. A fost prima dată când l-am văzut de-adevăratelea“, rememorează, vesel ca un copil, omul trecut prin sute de kilometri de peliculă.