O poveste din Epoca de Aur. Idolul bunicilor voastre se destăinuie creatorului sagăi „Toate pânzele sus”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

A fost o perioadă în care Mannix, Colombo, Samanta, leul Clerence, șeriful de la New York, Kojak (normal, ăsta e favoritul meu!), Onedin, Poldark erau mai cunoscuți și mai importanți decât Suzana Gîdea, Emil Bobu sau Cornel Burtică.

Erau anii în care lumina filmelor americane mai pătrundea printre tijele oblonului cenzurii Epocii de Aur. Duminica dimineața, când se difuzau Daktari sau Lassie, nu prindeai picior de copil în parcurile dintre blocuri, la prânz, toți stăteau cu gura căscată la ”Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”, iar seara – în jurul unui bol de creveți expandați vietnamezi și un pahar de vin la 19.50 litrul – familia pătrundea în lumea trepidantă a detectivilor și a intrigilor de lux din Dallas.

Sigur, apoi au venit anii în care am fost ”abandonați” exclusiv în ghearele lui nea Nicu, Azorel, Bălănel, Mihaela, Mieunel și personajele din ”Stejar extremă urgență”. Să fie la ei!

Dar, în 1975, când se derulează scurta noastră poveste de azi, nu se gândea nimeni la program tv de doar 2 ore pe zi și detectivii din serialele de sâmbătă erau îndrăgiți de toți. Era, ce-i drept, cam ca la Adam și Eva, nu prea aveai cum alege, dar era (încă) OK.

Prin intermediul unui material din prestigioasa revistă Cinema sper să aveți la sfârșit de vară un memento pentru unul dintre idolii care le-au făcut să suspine pe bunicile sau mamele voastre, dar și pentru femeia care îi făcea pe mai toți bărbații să viseze la o secretară de culoarea cafelei cu lapte.

Mannix a fost un serial de opt sezoane – difuzat în SUA între 1967 și 1975 – care era croit în jurul unui detectiv particular, personajele ridicate la rang de artă de Dashiell Hammett, Raymond Chandler sau Peter Cheyney, difuzat și în România. Peggy, secretara lui, îl scotea din încurcăturile în care uneori îl băga chiar ea, dar, în general Joe Mannix se descurca perfect și singur să dea de necazuri.

În 1975, când filmările la ultimul sezon se apropiau de final, în America, actorii din serial s-au întâlnit cu regizorul român Mircea Mureșan, care a ”jucat” rolul de reporter al revistei și i-a intervievat pe Mike Connors și Gail Fisher.

Mureșan, Dumnezeu să Îl odihnească, nu ar trebui să aibă nevoie de prezentare, dar amintesc, totuși, câteva repere. Când a discutat cu Mike Connors, Mureșan luase, în 1966, premiul la Cannes, pentru Răscoala, și se pregătea de făcut ”Toate pânzele sus”, reperul filmelor românești de aventuri. Au urmat filme uriașe, Horea, Ion – blestemul dragostei și al pământului, Baltagul! A contribuit ca regizor și la maratonul de televiziune ”Lumini și Umbre”. După Revoluție ne-a dăruit trei comedii, în una din ele, în 1991, contribuind la dărâmarea tabuurilor împotriva nudității pe marile ecrane în cinematografia românească, modelul fiind o cunoscută cântăreață de atunci și acum.

Mannix faţă-n faţă cu Mureşan

(text apărut în revista Cinema din 1 decembrie 1975)

Mircea Mureşan: Îmi pare bine că vă cunosc, mai exact să vă întîlnesc, domnule Connors, si să vă spun că în România personajul dvs., Mannix, este foarte popular. Serialul este difuzat sîmbătă seara și zeci de episoade au fost vizionate cu mare plăcere de spectatori.

Mike Connors: La rîndul meu sînt bucuros să aflu că o parte din munca noastră este cunoscută în România.

M.M.: O parte? Ce înţelegeţi prin o parte?

M.C.: Am început acest serial cu mai bine de opt ani în urmă. Am opt ani şi două episoade de cînd am început, să fiu Mannix... M.M.: Este mult mai mult decît îmi imaginam. Cum vi se pare o asemenea activitate?

M.C.: Îmi place că e extrem de vie. Sînt în permanentă acţiune. Filmări interioare, exterioare, în deplasare... este atît de variat totuşi... în fiecare săptămînă lucrăm în locuri noi, cu oameni noi. Îmi place să lucrez mereu cu alţi oameni, să cunosc mereu oameni. Pentru mine este vital...

M.M.: Dacă sunteţi de acord, aş vrea să vorbim puţin despre condiţia umană, condiţia psihologică a actorului de serial tv. Fiind vorba de un timp atît de îndelungat, caracterul lui Joe Mannix nu a influenţat cumva caracterul lui Mike Connors?

M.C.: Da şi nu... Într-un fel, cred, caracterul lui Mannix e foarte asemănător cu al meu. Nu că sînt atît de eroic. Nu umblu cu revolvere, nu împuşc lume şi nimeni nu mă împuşcă pe mine... Dar in fond, privesc viaţa din acelaşi punct de vedere ca şi personajul meu şi găsesc că este imposibil să întruchipezi un caracter timp de opt ani fără să ajungi să simţi că te confunzi cu personajul. Totuşi seara cînd mă duc acasă, încerc să-l las pe Mannix la studio şi să realizez că sînt Mike Connors, fiinţa umană.

M.M.: Da, este foarte dificil şi în acelaşi timp interesant. Chiar dacă în teatru se mai întîrmplă ca un spectacol să se joace ani, de exemplu «Cursa de şoareci» de Agatha Christie, la Londra, sau «Scaunele» de Ionescu la Paris, diferenţa dintre actorul acestui gen de spectacol şi actorul de serial tv, cum este Mannix, diferenţa socială şi psihologică este fundamentală... Este o viaţă, un mod de viaţă...

M.C.: Aşa cred şi eu. Ei joacă la teatru două ore pe seară, eventual... Dar cînd lucrezi într-un serial opt ani, 12 ore pe zi, cinci zile pe săptămînă, nouă-zece luni pe an, este aproape imposibil să te detaşezi de personaj. Devine într-adevăr un mod de viaţă. Am foarte puţin timp liber, în cursul săptâmînii nu ies mai niciodată. Ajung acasă tîrziu, mai învăţ textul. Mi-ar fi greu să mă culc tîrziu şi să mă scol devreme şi să mai am destulă energie creatoare, minte limpede, memorie bună... Din punctul de vedere al vieţii personale munca actorului de serial, în general munca actorului de film, dacă este ocupat, e restrictivă.

M.M.: Spuneţi-mi, Mannix nu vă e cîteodată duşman, adică nu simţiţi că îi deveniţi sclav, că viaţa vi se interzice?

M.C.: Cîteodată mi-e ciudă că nu pot să fac, că nu am libertatea să fac lucrurile pe care aş vrea să le fac. Şi soţiei mele îi e ciudă că nu putem merge unde am vrea să mergem. Ne place să călătorim liniştiţi şi în locuri retrase, dar nu reuşim. Totuşi trebuie să-mi dau seama că munca este foarte bună. Prefer să fiu ocupat decît să nu fiu deloc.

M.M.: Aveţi copii?

M.C.: Da. Doi, un băiat şi o fată. Din păcate nu am posibilitatea să petrec destul timp cu ei. Adevărat, plecăm împreună la sfîrşitul săptămînii dar în rest sînt prea obosit şi nu sîntem împreună atît cît ar trebui.

M.M.: Copiii sînt mîndri de tatăl lor, adică de faptul că este un erou, Mannix?

M.C.: Cred că da. Dar nu mi-ar place să ştiu că umblă pe stradă şi se laudă cu asta. De altfel, nici nu cred că sunt impresionaţi excesiv.

M.M.: Aţi vrea să transmiteţi un mesaj spectatorilor români?

M.C.: Desigur, aş vrea să pot vizita într-o zi ţara dvs., aş vrea să le placă în continuare serialul «Mannix», să ne întîlnim personal.

M.M.: Sunteţi american?

M.C.: Sunt născut în America, din părinţi armeni. Tatăl meu este din Armenia, iar mama este americancă prin naştere, dar tot armeancă.

Peggy – zaharina

Gail Fisher: Am auzit că ai vorbit cu Mike. Ce-ai vrea să mă întrebi? Probabil același lucru.

M.M.: Aproximativ...

G.F.: Ei bine, mie mi-e mai uşor. Peggy nu mă influenţează. E drăguţă, dulce, adică îndulcită cu zaharină, se îmbracă stupid. E o secretară. Eu sunt cu totul altfel.

M.M.: Desigur. Totuşi, cum e cu Peggy?

G.F.: Simplu. Nu e prea complicat să cunoşti un astfel de personaj ca să-l interpretezi. E o cunoştinţă comună pentru mine. Dacă cunosc atît de bine personajul e uşor să uit de mine în momentele cînd joc. Chiar dacă mă doare capul, sînt răcită sau mai ştiu eu ce, cînd vin la studio şi încep machiajul şi celelalte pregătiri, cînd îmbrac rochiile alea idioate, ies din cabină şi sunt Peggy, zâmbesc aiurea, dau telefoane la care nu răspunde nimeni... Asta este artă.

M.M.: Bineînţeles. Mai jucaţi şi altceva, în alte filme, în spectacole?

G.F.: Nu. Sunt la dispoziţia unui impresar. Programul cu Mannix e cam încurcat.

M.M.: Atunci ce mai faceţi în afară de Peggy?

G.F.: Peggy e un fel de extensie a mea. Sper că nu sunt definitiv o Peggy. Astăzi, mai ales, sunt foarte puţin.

M.M.: Faceţi ceva special s-o uitaţi pe Peggy?

G.F.: Nu, pentru că e uşor. îmi place să înot, să joc biliard, ping-pong, tenis... Am două minunate fete. Am o imensă bucurie să mă ocup de ele, îmi place să gătesc, gătesc foarte bine...

M.M.: Şi eu gătesc bine.

G.F.: Mie îmi plac prăjiturile.

M.M.: La prăjituri nu mă pricep. Specialitatea mea sunt salatele.

G.F.: Ador salatele. Facem un schimb de experienţă?

M.M.: Cu mare plăcere. Aţi vrea să spuneţi un cuvînt pentru spectatorii din România?

G.F.: Ii iubesc pe toţi, aş vrea să-i pot vizita, sper s-o fac într-o zi...