Este suficient dacă pomenim doar despre cazurile „Bodnariu” și „Smicală”. În primul, cei cinci copii ai familiei Botnariu au fost preluați în custodia statului norvegian, de către celebrul Barnevernet, sub acuzația mincinoasă că părinții ar fi folosit violența împotriva lor.

În al doilea caz, doi copii ai doctoriței românce Camelia Smicală au fost confiscați de statul finlandez, apoi despărțiți unul de celălalt,  și internați în instituții  diferite. Motivul?

După ce a divorțat din cauza violențelor la care era supusă, și ea, și copii, autoritățile finlandeze i-au imputat doctoriței că își iubește prea mult copiii, ceea ce ar duce la îndepărtarea lor de tată.

Cea mai mare nedumerire pe care o au românii față de aceste infiorătoare drame, este una legată de drumul pe care o apucă aceste țări, unele despre care ei știau că se află în avangarda civilizației. Nu ar mai fi atât de mirați, dacă ar ști că țările din această parte a lumii au o veche tradiție în a-și bate joc de ceea ce alte popoare au mai sfânt, copiii.

Astfel, statul norvegian poartă o imensă rușine pentru participarea sa alături de Germania lui Hitler la Proiectul Lebensborn. În vederea obținerii unor progenturi de „rasă pură”, femei norvegiene au fost împerecheate cu soldații SS, combinație din care au rezultat mai mult de 8.000 de copii.

Printre ei, și Anni-Frid Lyngstad, roșcata de la ABBA. Persecuțiile și prigoana la care au fost supuși după război acești copii, din pricina stigmatului purtat, acela de urmaşi ai unor criminali de război germani, anii de abuzuri fizice şi psihice îndurate, au născut numai tragedii.

Altă țară, altă demență împotiva copiiilor: Eleveția! S-a numit „Verdingkinder”, „copiii-sclavi”, iar practica elvețiană a exploatării de tip sclavagist a copiilor în partea germană a Elveției a durat până la sfărșitul anilor `60.

Timp de  140 de ani, în perioada 1830-1970, copiii din orfelinate, cei din familiile sărace și din cele nomade, precum și odraslele femeilor singure, cam 10.000 de copii anual, erau ridicați forțat de autorități și duși la ferme. Din motive de nemăsurată abjecție, cele mai de preț erau fetițele.  Numai în perioada 1920 – 1970, 100.000 de copii au devenit sclavi în baza licitațiilor în care micuții erau predați de statul elvețian fermierilor care cereau cele mai mici alocații de la autorități.

Nu sunt singurele exemple de groaznice tratamente la care țări la care ne uităm ca la soarele de pe cer și-au supus copiii, doar le-am ales pe cele mai la îndemână, ca să nu ne mai mirăm atât, să ne respectăm mai mult și să nu ne mai luăm doar după ce este în vitrină.

Te-ar putea interesa și: