Nobilii

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Mă uit cu câtă bestialitate sunt tratați, la protest, oierii disperați.

Și, cu răutatea pe care mi-o asum, aștept. Aștept să-i văd tratați la fel și pe medici. Pe acești „trimiși ai lui Dumnezeu pe pământ”, cum îi numesc unii cu ironie, înainte de a explica, de obicei în câteva propoziții, cât sunt de leneși, de aroganți, de lacomi, de incompetenți și de inutili.

Medicul a devenit unul dintre personajele asupra cărora aproape oricine se simte îndreptățit să pronunțe o sentință. Cel care n-a deschis în viața lui un tratat de anatomie știe ce trebuia să facă chirurgul.

Cel care își ia informațiile medicale dintre două reclame știe că diagnosticul a fost greșit. Cel care n-a stat niciodată douăsprezece ore într-o sală de operație știe cât muncește medicul.Sfertodoctul are această superioritate extraordinară: nu este împovărat de îndoială.

Știe.

Eu am avut, probabil, un noroc pe care abia târziu am început să-l înțeleg.

Domnul a îngăduit să mă aflu în preajma unora dintre oamenii aceștia.Uneori ca pacient, alteori ca prieten.

De-a lungul vieții am avut privilegiul să mă mișc în apropierea unor mari conștiințe și valori ale lumii intelectuale. Nu ca egal al lor. N-ar putea fi vorba.

Am fost doar îngăduit în lumea lor.

Am stat pe lângă oameni care știau enorm, care făcuseră lucruri importante, care aveau în spatele numelui lor cărți, școli, discipoli, operații, cercetări, vieți salvate.

Și un lucru m-a uimit întotdeauna la marii medici:

modestia. Nu modestia aceea studiată, care așteaptă să fie contrazisă. O așezare, anume… Un fel de a ocupa puțin loc, deși meritau atât de mult. Poate fiindcă omul care se întâlnește zilnic cu suferința adevărată nu mai are nevoie să inventeze importanță pentru sine.

Prima dată am văzut asta în copilărie.

Era doctorul Reu.

În fața cabinetului lui stăteau oameni la coadă.

Dar nu toți erau bolnavi. Unii veniseră să-l întrebe dacă să-și vândă casa. Altul dacă să înceapă un proces. Altul poate dacă să se căsătorească.

Astăzi pare aproape neverosimil.

Ce legătură are doctorul cu vânzarea unei case?

Cu o căsătorie? Cu un proces?

Avea.

Pentru oamenii aceia, doctorul nu era furnizorul unui serviciu medical.

Era omul care știa.

Nu numai medicină.

Știa lumea. Era una dintre conștiințele comunității.

Îi încredințai trupul și, tocmai pentru că îi încredințai trupul, ajungeai să-i încredințezi și îndoielile.

Pe același doctor Reu mi-l amintesc venind cu șareta de trei ori într-o noapte ca să-mi facă penicilină.

De trei ori, noaptea.

Nu știu ce planuri avusese el pentru noaptea aceea.

Probabil nici nu conta. Exista un copil care trebuia să primească penicilină. Și doctorul venea.

Poate că imaginea aceasta mi-a stricat pentru totdeauna capacitatea de a privi medicina ca pe o meserie oarecare.

Am rămas cu ideea copilărească — poate naivă, poate nedreaptă față de medici înșiși — că propria lor viață este întotdeauna pusă puțin mai în spate.

Că există mereu cineva care trebuie văzut înainte.

Cineva care trebuie operat, cineva care așteaptă un rezultat, cineva căruia trebuie să-i spui ceva îngrozitor. Sau ceva minunat…

Mai târziu am recunoscut aceeași lumină în familia Proinov, dascăli ai medicinei clujene, și în fiica lor, Daniela, ginecolog.

Am întâlnit aceeași lumină la acești „sfinți ai inimii” — și folosesc expresia cu toată afecțiunea și fără nici o pretenție — Radu Căpâlneanu, Mircea Bârsan, Dan Bindea, Ștefan Moț, Ioana Mureșan, Amelia Ghicu, Alexandru Molnar. Dar și tânărul Călin Todoran.

Oameni care, la propriu, fac ordine în viața altuia.

Ce meserie stranie.

Să primești un om speriat, cu trupul, cu inima lui bolnavă, cu familia lui speriată, cu toate lucrurile pe care încă ar vrea să le facă, și să intri, uneori chiar cu mâinile tale, în mecanismul acela de câteva sute de grame de care depinde tot.

Toate iubirile lui.

Toate amintirile. Toate diminețile care i-au mai rămas.

Apoi există cei care fac ordine în creierele noastre amărâte. Profesorii Ștefan Florian și Dafin Mureșanu.

Acesta din urmă, aud, găsește cumva vreme să se spetească și cu un festival de teatru.

Mi se pare aproape suspect.

Când trăiesc oamenii aceștia?

Când au timp să nu fie medici, profesori, dascăli, organizatori, oameni la care sună mereu cineva?

Probabil în acea misterioasă unitate de timp pe care am întâlnit-o atât de des în lumea lor: „între două gărzi”. Căci, viața personală a medicului pare uneori a încăpea acolo.

Între două gărzi.

Între două cursuri.

Între două operații.

Între două telefoane.

Între două vieți ale altora.

Mai sunt apoi farmaciștii. Despre ei vorbim și mai rar.

Îi vedem dincolo de tejghea și uităm câtă răspundere încape într-o cutie mică de medicamente.

Am văzut oameni care nu „vând medicamente”, ci urmăresc un tratament, întreabă, verifică, se îngrijorează, caută, sună. Așa am văzut-o pe Bianca Mosuți. Neobosită în grija pentru fiecare tratament și pentru fiecare bolnav. Există și aici o formă de medicină fără stetoscop. O grijă.

Iar grija este poate cuvântul pe care l-am pierdut cel mai mult când vorbim astăzi despre aceste profesii.

Fiindcă noi vedem halatul.

Titlul. Profesorul. Doctorul. Chirurgul. Farmacistul.

Nu vedem omul care pleacă acasă cu un caz în minte. Nu vedem telefonul care sună la cină. Nu vedem familia care așteaptă. Nu vedem Crăciunul petrecut în gardă. Nu vedem dimineața de după o noapte nedormită. Nu vedem momentul în care trebuie să intre în următorul salon și să vorbească liniștit, deși în salonul precedent tocmai a pierdut un om.

Nu vedem.

Și pentru că nu vedem, judecăm.

Este una dintre marile facilități ale epocii noastre, să judeci ceea ce nu cunoști. Astăzi orice sfertodoct poate batjocori un medic. Uneori de la adăpostul unui ecran, alteori într-un studio, alteori la o masă, după ce a citit două articole și a văzut trei filmulețe.

Îi numește „dumnezei”, îi acuză că se cred superiori.

Poate că există și asemenea medici.

Firește că există.

Medicina nu transformă automat caracterul.

Există medici proști, aroganți, nepăsători, lacomi, așa cum există profesori proști, ziariști proști, judecători proști și scriitori proști.

Dar eu nu despre ei scriu.

Eu scriu despre oamenii pe care am avut privilegiul să-i cunosc. Și la cei mari n-am întâlnit aproape niciodată aroganța pe care le-o atribuie cei mici.

Am întâlnit, dimpotrivă, o modestie ciudată.

Poate fiindcă știu prea mult, ca să mai creadă că știu tot.

Medicina adevărată trebuie să fie una dintre cele mai severe lecții de modestie. În fiecare zi corpul omenesc îi amintește medicului că există ceva ce încă nu știe. În fiecare zi poate apărea un caz care nu seamănă cu manualul. În fiecare zi o operație poate lua o întorsătură pe care nimeni n-a dorit-o.

În fiecare zi, după zeci de ani de experiență, poți fi obligat să spui: nu știu încă.

Sfertodoctul nu spune niciodată asta.

De aceea câștigă atât de ușor dezbaterile.

Știe tot.

Medicul adevărat are inconvenientul cunoașterii.

Știe cât de complicat este omul. Poate de aceea mi s-a părut întotdeauna că oamenii aceștia au o aură.

Nu una mistică. Una omenească. O anumită liniște. Modestie.

Un fel de minunată așezare în lume pe care am întâlnit-o rar. Și spun toate acestea cu precauția celui care știe unde îi este locul.

Eu am fost doar un modest trăitor îngăduit în lumea lor. Am intrat uneori ca prieten, alteori ca pacient.

Poate, uneori, pur și simplu ca om curios și uimit.

Și am văzut. Am văzut oameni pentru care viața personală venea mereu după ceva. După pacient. După gardă. După curs. După operație. După urgență. După telefonul acela care nu putea aștepta până dimineață.

Nobilii adevărați ai unei societăți poate că sunt tocmai aceștia.

Nu cei care apar în fotografii mondene. Nu cei care își proclamă noblețea, nu cei care cer să fie recunoscuți.

Ci oamenii care au primit un dar și au acceptat povara lui.

Fiindcă acesta este lucrul despre care vorbim prea puțin.

Darul este și povară.

Să poți salva un om înseamnă să trăiești și cu oamenii pe care nu i-ai putut salva.

Să vindeci înseamnă să știi că într-o zi nu vei putea vindeca.

Să fii omul la care ceilalți vin speriați înseamnă să nu-ți poți permite întotdeauna luxul propriei spaime.

De aceea, când îi aud batjocoriți, mă revolt.

Nu pentru că medicii trebuie puși pe altare.

Cred că tocmai medicii adevărați ar coborî primii de acolo, ci fiindcă există ceva indecent în ușurința cu care o societate își batjocorește oamenii care o țin în viață.

La propriu.

Și sper că n-am uitat pe nimeni.

Probabil că am uitat.

Numele sunt întotdeauna nedrepte: când începi să le rostești, cineva rămâne inevitabil în afara frazei.

Dar poate că tocmai de aceea aceste nume nu sunt o listă. Sunt câteva chipuri ale unei mulțimi mult mai mari. Medici pe care nu-i cunosc. Chirurgi care operează acum, în timp ce eu scriu. Rezidenți care n-au dormit. Asistente care intră într-o altă tură.

Farmaciști care verifică pentru a treia oară o doză.

Profesori care mâine dimineață vor intra într-un amfiteatru după o noapte de gardă.

Sunt acei oameni pe care nu-i vedem pe stradă.

Poate fiindcă, atunci când noi suntem pe stradă, ei sunt încă înăuntru.

Și mă întorc, fără să vreau, la doctorul Reu.

Este noapte. Nu mai știu cum arăta strada atunci. Eram în pat, un copil cu febră mare. Nu mai știu frigul.

Nu mai știu nici cât de bolnav eram.

Dar îl văd intrând zgribulit în camera în care eu așteptam injecția cu penicilină.