Miercuri, la Paris, a avut loc o nouă reuniune și o relansare a proiectului francez Inițiativa Europeană de Intervenție. Lansat inițial ca o inițiativă care viza o formulă de integrare militară avansată în cadrul cooperării structurate permanente (PeSCo) a Uniunii Europene în materie de apărare europeană și re-lansat în luna iunie, noua variantă discutată miercuri, 7 noiembrie la Paris - înaintea episodului controversat al ciocnirii Macron-Trump din ajunul sărbătorii Centenarului încheierii Primului Război Mondial - menționează că Inițiativa Europeană de Intervenție se va transforma „într-o coaliție a armatelor europene cu scopul instituirii unei capacități de reacție la crize, conform unui plan comun adoptat de nouă state membre ale UE, cel de-al 10-lea stat care se va alătura fiind Finlanda”.

În fapt, revenim la controversatul proiect al Armatei Europene, respins ca atare după momentul de reflecție și lansarea gândirii strategice pentru viitorul Europei, la 9 mai 2017, la Roma. Însă declarația finală de acolo este considerată de Macron drept nefiindu-i opozabilă pentru că el nu a fost parte a reuniunii, și proiectul său merge înainte. Nu că nu ar avea sâmburele său de adevăr. Dar perspectiva afectează fundamental alte elemente strategice majore: unitatea Occidentului, relația transatlantică și mai ales scindează Europa.

Deja în proiectul Macron nu participă decât un stat Est European, Estonia, Italia s-a retras din cauza controverselor și a rezervelor de duplicare și contradicție cu NATO și UE-PESCO, în timp ce Germania, deși parte, are rezerve solide față de angrenarea sa într-un proiect ce implică participări ale militarilor săi în afara teritoriului european și pentru că poate afecta proiectele europene, mai mult, pentru că include Marea Britanie, care va ieși din UE la 29 martie 2019.

Inițiativa de Intervenție Europeană, forma prealabilă a proiectului denumit în continuare de Macron Armata Europeană, riscă să arunce în aer atât Europa, Uniunea Europeană și proiectele sale de întărire militară, cât și NATO, Alianța cu Statele Unite. Mai ales după controversatele afirmații ale Președintelui Macron, care citează Statele Unite alături de Rusia și China ca potențiale mari puteri amenințătoare ce ar determina nevoia unei Armate Europene.

Punctul interesant este angrenarea Marii Britanii într-un proiect militar comun european, dar și ideea unei construcții “de rezervă” ca să preîntâmpine momentul în care, eventual, Statele Unite s-ar retrage complet din Europa. O ideea de aplicat pentru orice strateg care gândește și planul B sau C pentru apărarea propriului stat și al Europei. Însă care nu se afirmă niciodată public, ignorând Unitatea Occidentului, legătura transatlantică și menținerea indisolubilă a parteneriatului cu SUA. Cu atât mai mult cu cât Europa nu are azi capabilitățile și posibilitatea nu numai să se apere singură, dar nici să conducă operațiuni majore la distanță strategică, fără sprijinul capabilităților americane.

De fapt aici rezidă principala controversă a proiectului Armatei Europene a lui Macron: el dublează capabilitățile NATO și chiar pe cele ale UE/PESCO, în condițiile în care investițiile statelor europene în Apărare sunt încă modeste și departe de 2% din PIB necesare propriei apărări. Darămite unei formule de apărare de rezervă, fără Statele Unite. Deci primul pas ar fi ca fiecare stat european să-și crească capabilitățile pentru propria apărare, apoi să discutăm dacă aceste capabilități sunt livrabile sau angajabile mai întâi la nivel NATO, pentru operațiunile Aliate, apoi pentru UE/PESCO și, în fine, pentru operațiunile Inițiativei de Intervenție Europeană a Franței, respectiv pentru varianta Armatei Europene.

Prioritizarea spațiului și angajamentului în care vine utilizată forța individuală a statelor e o chesiune de viitor și clar controversată. Ea ar presupune, în fapt, chiar o creștere a bugetului armatelor la 3% din PIB, pentru ca 1% să fie destinat operațiunilor separate europene pe care și le dorește Franța. O asemenea perspectivă este greu acceptabilă, de unde și preocuparea că presiunea se va duce pe aceleași capabilități militare și armate naționale, cu aceeași finanțare, dar deja împărțite pe misiuni distincte Aliate, Europene sau de intervenție în crizele terțe identificate de Franța - în fostele colonii, cu precădere. Prioritizarea aceasta poate deveni competitivă și poate duce la scindarea coeziunii transatlantice, ba chiar europene, de unde rezervele majore pentru acest proiect.

Nu mai vorbim despre faptul că nici o treime din membrii UE nu a achiesat și nu a intrat în IIE(EI2, denumirea prescurtată). Și aici diferențele pot duce la controverse și scindări. Totuși nu trebuie uitat că proiectul este unul cu care Emmanuel Macron a câștigat alegerile în Franța și marchează un punct de mândrie și de onoare al Franței, preeminente militar la nivel european.

Însă eventuala contrapondere cu NATO, cu aliatul american și o eventuală ambiție excesivă și neproductivă poate impinge spre un deznodământ de care s-a temut vestul Europei la lansarea inițiativei București 9 și Inițiativa Celor Trei Mări, adică o relație privilegiată și alianță a SUA cu Noua Europă, lăsând Vechea Europă deoparte. O rivalitate crescută Franța – Statele Unite poate duce fie la retragerea SUA din Europa, fie la varianta scindării Europei pe vechile linii ale lui Robert Kagan. Și Estul European, ca și celelalte state europene, să fie puse să aleagă: NATO sau UE, SUA sau Europa? Cel mai mare coșmar al României și al statelor noi intrate în lumea Occidentală după prăbușirea Zidului Brlinului.