Pomenirea lor comună are la bază mai multe evenimente: martiriul lor din aceeași zi, care a determinat credincioșii să instituie o sărbătoare în cinstea muceniciei lor încă din secolul al II-lea, și mutarea moaștelor celor doi Apostoli, potrivit teologului Louis Duchesne (Les Origines du culte chrétien), în această zi, în locul numit „ad catacumbas”, de pe Via Appia din Roma la 258.

La Roma, acest eveniment a fost sărbătorit încă din vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337). De aici a trecut și în Răsărit, unde a fost sărbătorit cu mai multă solemnitate, mai ales din secolul al VI-lea. Cinstirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel este atestată în Constituțiile Apostolice (VIII, 33): „Zilele Apostolilor, să le serbeze, căci ei au fost învățătorii voștri în Hristos și v-au învrednicit de Duhul Sfânt”.

Sfântul Apostol Petru, iudeu de neam, avea numele de Simon pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a fericit pentru mărturisirea numelui Lui, cu numele simbolic de „Chifa”, care înseamnă „piatră” și pe a cărui mărturisire adevărată a fost zidită Biserica lui Hristos.

După Pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Petru a fost cel dintâi care a vestit poporului evreu pe Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat. Sfântul Petru a mai propovăduit Evanghelia lui Hristos în Antiohia, Pont, Bitinia, Galatia, Capadocia și la Roma.

În anul 44, regele Irod Agripa, făcând pe plac iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob și l-a închis într-o temniță bine păzită pe Sfântul Petru, dorind să-l omoare și pe el. Printr-o minune însă, un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniță.

După aecastă eliberare minunată, Sfântul Petru a plecat din Iudeea la Roma, unde a suferit moartea martirică. Sfântul Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos, afirmând că nu este vrednic să sufere aceleași chinuri cu Mântuitorul Iisus Hristos. Pe locul unde a fost răstignit Sfântul Petru s-a ridicat Bazilica „Sfântul Petru”.

Sfântul Pavel, „fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”

Pavel Apostolul se numea înainte Saul, fiind evreu din seminția lui Veniamin, zelos apărător al Legii Vechi și aprig prigonitor al Bisericii lui Hristos.

După convertirea de pe drumul Damascului, Sfântul Apostol Pavel, ‘vasul ales’ al Domnului, a propovăduit cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos în timpul celor trei călătorii misionare ale sale atât printre cei de un neam cu el, dar mai ales printre cei de alt neam: în Grecia, Atena, Corint, Asia, Macedonia până la Roma. De aceea, Sfântul Pavel a fost numit „Apostol al Neamurilor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus despre el că „este fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”.

Lucrarea sa misionară a provocat ura față de el din partea iudeilor, care în anul 58 l-au prins în Ierusalim și l-au întemnițat timp de doi ani în Cezareea Palestinei. Apoi a fost dus la Roma pentru a fi judecat de către împărat deoarece era cetățean roman. Aici a stat alți doi ani, iar după judecarea lui în anul 63 a fost eliberat.

După acastă captivitate, Sfântul Pavel își continuă apostolatul prin Spania, Italia, Efes, Macedonia, Corint, Creta și alte părți, ceea ce a determinat autoritățile romane să-l prindă și să-l ducă din nou în închisoare la Roma, de unde scrie testamentul său spiritual, Epistola a doua către Timotei, în anul 66, în care îndeamnă pe episcop să aprindă și mai mult harul primit prin hirotonie de la el, să rămână statornic în credință și să-și împlinească cu responsabilitate slujirea lui.

La 29 iunie 67 a fost martirizat prin decapitare, deoarece era cetățean roman, pe colina Vaticanului, dimpreună cu Apostolul Petru care fost răstignit. Potrivit tradiției, „Apostolul Neamurilor” a fost martirizat pe Via Ostia, unde capul său a sărit de trei ori pe pământ, la fiecare atingere răsărind câte un izvor, de aici și denumirea „Tre Fontane”. Mai târziu, s-a ridicat Biserica „San Paolo Fuori le Mura” („Sfântul Pavel din afara zidurilor”).

Potrivit site-ului heritage-key.com, arheologii au descoperit fresce și alte dovezi prin care atestă tradiția că Sfântul Petru și Sfântul Pavel au fost închiși într-o temniță subterană de către împăratul Nero, înainte de moartea martirică.

Locul este închisoarea Mamertine, un complex de încăperi suprapuse. Accesul în încăperea inferioară se făcea printr-o gaură în podea, pe unde se aruncau cei închiși. Din motive de siguranță, această gaură a fost acoperită cu un grilaj metalic, iar accesul se face pe niște trepte, realizate de curând. Deasupra închisorii s-a ridicat Biserica barocă închinată lui San Giuseppe dei Falegnami (al Dulgherilor). Închisoarea Mamertine se află la poalele Dealului Capitoliului din Roma.

Exemplu de iertare și încredere în bunătatea lui Dumnezeu

Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt considerați ocrotitori ai celor privați de libertate din România, deoarece în penitenciare ajung oameni care au greșit față de Dumnezeu, precum acești doi corifei ai Ortodoxiei. Sfântul Petru s-a lepădat de El, iar Sfântul Pavel i-a prigonit pe creștini, dar după căință puternică au fost iertați, de aceea ei reprezintă un exemplu de iertare și încredere în bunătatea lui Dumnezeu pentru cei care greșesc.

De asemenea, cei doi Sfinți Apostoli au fost închiși, nu pentru că au făcut ceva rău, ci pentru vina că L-au mărturisit pe Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al oamenilor.

În 1993 și 1997, între Patriarhia Română și Ministerul Justiției s-au semnat niște protocoale privind desfășurarea asistenței religioase în sistemul penitenciar românesc. Potrivit acestor protocoale, Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt considerați ocrotitori ai sistemului penitenciar din România.

Totodată, prin Legea 293 din 28 iunie 2004, privind statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, se arată că „ziua de 29 iunie se proclamă ca zi a personalului din sistemul administrației penitenciare” (la articolul 77).

În fiecare unitate penitenciară din țara noastră au fost înființate biserici, capele și paraclise, unde există câte un preot ortodox. Preoții din penitenciare se ocupă, pe lângă slujirea liturgică, și de acordarea serviciilor de asistență religioasă și consiliere spirituală a tuturor deținuților care solicită acest lucru. Aceste servicii se realizează în colaborare cu Direcția Reintegrare Socială din fiecare unitate în sistem penitenciar din țara noastră.

Nu trebuie uitat că acest cuvânt, penitenciar, se referă la penitență, la pocăință pentru faptele rele săvârșite și astfel penitenciarul este înțeles drept loc de salvare, de schimbare a modului de a gândi, a viețui și de a făptui, și nu se referă la pedeapsa în sine.

 

(Articol preluat din „Ziarul Lumina”)