Deşi am pătruns în UE, deşi observatorii europeni sunt de-o vigilenţă feroce, în sectoare întregi ale vieţii româneşti domină legea sfintei opacităţi.

Iată, de pildă, Ministerul de Interne. Scăpat ca prin urechile acului de acuzaţii în timpul Revoluţiei - deşi nu s-ar putea spune că miliţienii n-au fost la datorie, apărându-şi cu devoţiune „Cârmaciul“ -, acest minister şi-a văzut molcom de interese. Fireşte că după Revoluţie s-au produs schimbări: s-au redesenat uniformele şi s-a apelat la şmecheria de a numi purtători de cuvânt femei.

S-a diminuat, e drept, fauna ciubucarilor de la circulaţie, iar poliţistul comunitar poate fi chiar un prieten al omului, şi nu bruta care, pe vremuri, îţi provoca, la simpla apariţie în peisaj, crampe la stomac. Marea problemă e, însă, la vârf. Tot felul de învârtiţi, figuri care în 1989 erau căpitani sau maiori, au ajuns acum generali şi supragenerali.

La prima vedere, par mai spălăţei decât vechii purtători de bulan. Unele metehne au rămas însă intacte. Ca, de pildă, numirea în funcţie a protejaţilor. La uşurinţa trucării examenelor de promovare, băieţii şi-au spus probabil că e inutil să piardă vremea cu legile şi procedurile, că doar tot ei iau deciziile!

La fel stau lucrurile în privinţa subvenţionării de către Ministerul de Interne a clubului sportiv Dinamo. Am afirmat, încă la începutul anilor ’90, că semnul începerii democraţiei în România va fi scoaterea de sub tutela ministerelor a aşa-ziselor cluburi „departamentale“.

Era vorba, în principal, de Rapid, Steaua şi Dinamo. Dacă în cazul primelor două s-au făcut paşi hotărâtori (nu prea ştiu care este statutul stadionului Steaua, etern generator de scandaluri între generalii din MApN şi patronul Gheorghe Becali), Dinamo a rămas captiva metehnelor din vremea comunismului. N-o să vă vină să credeţi, dar clubul din şoseaua Ştefan cel Mare primeşte chiar şi acum, în anul 2007, nu mai puţin de trei milioane de euro din bugetul ministerului. Trei milioane de euro! Adică exact suma necesară Institutului Limbii Române pentru a plăti lectoratele din străinătate. Bani pe care, evident, nu-i are.

Îi are, în schimb, clubul Dinamo, printr-un lung şir de complicităţi. La un capăt se află oamenii din minister, care propun bugetul. Apoi, membrii guvernului. După aceea, comisiile de specialitate ale parlamentului. În fine, parlamentul însuşi. Ceea ce înseamnă că, atunci când vor, românii se înţeleg de minune.

Şi mai înseamnă ceva: că la nivelul celor care decid alocarea de fonduri publice persistă vechea frică faţă de Miliţie. Oare de ce?! Trei milioane de euro reprezintă bugetul anual al unui club sportiv mediu din România. Pentru a-i obţine, cluburile sunt obligate la veritabile acrobaţii: să convingă sponsorii, să atragă investitorii, să obţină reclamă, să vândă cât mai multe bilete.

Cei de la Dinamo rezolvă cu un simplu telefon problemele care-i sufocă pe muritorii de rând. Întrebarea de bun-simţ este următoarea: de ce nu beneficiază, oare, de fonduri similare cluburile din subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sau, şi mai bine, a Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile - dacă filosofia guvernamentală a virat atât de spectaculos spre zone socialistecologiste?

Ce „egalitate de şanse“ şi ce „dezvoltare durabilă“ reprezintă statutul de privilegiat cu tresă prin care se suprafinanţează, din buzunarul contribuabilului, clubul Dinamo? Cu bună-ştiinţă, se subminează ideea de concurenţă, iar potenţialii investitori sunt demobilizaţi.

Ce patron mai e interesat să investească în sport, când ştie că participă, din start, la o competiţie trucată? Abordând acest subiect, nici măcar nu-mi pun problema că alocarea milioanelor de euro sportivilor de la clubul Dinamo ar conduce la fraude, abuzuri sau ilegalităţi. Toate acestea se văd cu ochiul liber.

Marea problemă e că astfel de practici ne menţin în capcana mentalităţii comuniste. Orgoliul generalilor de a avea un club „departamental“ împiedică însănătoşirea unui mediu presupus concurenţial. El alimentează mentalitatea mafiotă şi întăreşte bazele unei alba-neagra în care ne furăm singuri căciula, pentru ca apoi să ne-o revindem la suprapreţ.

Dacă Ministerul Culturii a avut tă- ria, încă din 1990, să renunţe la tutelarea editurilor şi revistelor din subordine, şi celelalte componente guvernamentale ar trebui să procedeze la fel. Nu sunt duşmanul finanţării sportului. Dimpotrivă. Dar ea trebuie să se facă pe baza egalităţii de şanse, şi nu în virtutea stelelor ruginite de pe umerii unor generali pe timp de pace, care şi-au câştigat gradele în competiţii la fel de transparente precum alocarea de fonduri pentru clubul Dinamo.