Prin ”Evgheni Oneghin” şi ”Dama de pică” (ambele inspirate din scrieri de Puşkin), Ceaikovski s-a impus în lumea operei drept un reper esenţial. Reluând după mulţi ani ”Oneghin”, Opera Naţională readuce în repertoriul său o creaţie rusă, pentru prima dată după 1989. După montările din 1938, 1953 şi 1981 avem acum o nouă variantă de ”Oneghin”, modernă, cu cântăreţi tineri, dar care nu reuşeşte să umbrească amintirea performanţelor de excepţie ale predecesorilor.
Remiza albă, când nimeni nu câştigă, este probabil cel mai frustrant rezultat. Susceptibil de cele mai divergente interpretări, un asemenea rezultat este de regulă comentat cu… mândrie, mai ales de către cei responsabili. Din păcate, aceasta este mentalitatea celor care nu merg la victorie, care se mulţumesc cu paşi mici, pentru ca eventual să câştige „din context”.
Am trăit duminică seara, la Operă, această senzaţie de 0-0 cu „naţionala de operă a României”. Nu se poate spune că s-a greşit undeva, nu au fost gafe, nu au fost erori majore însă… în dreptul alor noştri a rămas, ca la început, cifra zero. De ce? Greu de răspuns pe scurt, fenomenul necesitând o analiză mai profundă. Din păcate cei mai buni din echipă au fost cei care nu aveau rolurile esenţiale: am avut un Lenski de excepţie (Teodor Ilincăi), un Gremin bun (Pompeiu Hărăşteanu) şi o doică cu cea mai sonoră voce dintre mezzo-sopranele de pe scenă (Ecaterina Ţuţu). Dar nici unul dintre cei doi eroi principali nu a convins, aici intervenind în discuţie standardele la care ne raportăm. Dacă ne referim la „campionatul intern” este greu să ne dăm seama că nivelul nu este cel care trebuie. Abia în comparaţie cu ceea ce se întâmplă pe plan internaţional ajungem să realizăm că nu am atins nivelul performanţei de vârf, nivelul care ar face echipa Operei Naţionale competitivă pe orice scenă a lumii. Cu părere de rău trebuie să spun că atât Iordache Basalic cât şi Crina Zancu au rămas în urma rolului, primul prin „nepotrivire de caracter”, iar cea de-a doua prin incompleta realizare vocală, evoluţia ei fiind marcată de inegalităţi în plan general, dar şi în micro, frază cu frază.
La nivelul regiei aceeaşi situaţie interpretabilă ca „neputinţă” versus „fără greşeală”, Ion Caramitru nereuşind să „marcheze”… Decât, poate, în „prelungiri”, când, după ultima replică din operă, copilul care citeşte din cartea lui Puşkin şi care „bântuie” prin scenă pe tot parcursul operei trânteşte volumul la pământ, înciudat de tragicul deznodământ… Altminteri, încăpăţânarea de a produce o ninsoare la sfârşitul verii, în debutul operei, când toţi sunt îmbrăcaţi de vară şi când ţăranii vin de la culesul recoltei încărcaţi cu spice, flori şi fructe, este neaşteptată pentru un artist cu experienţa sa scenică.
Nici decorurile nu spun mare lucru, mutarea lor „la vedere” neavând mesaj. Se remarcă şi câteva costume frumoase, mai ales dacă le priveşti de aproape, ceea ce, pentru publicul din sală nu este cazul…
Dirijorul Iurie Florea pare să fi făcut cele mai multe eforturi pentru un rezultat bun, dar încă nu putem scăpa, se pare, de tradiţionalele chixuri şi de sunetul vetust al grupului de corzi (excepţie pozitivă solo-ul de violoncel).
Bine că n-a fost rău, bine că putem visa la mai bine… Rămânem cu bucuria că a revenit Ceaikovski în repertoriu, măcar în felul acesta Bucureştiul aliniindu-se cu Viena (şi cu Praga), prin reluarea acestei superbe creaţii la cea de-a 130-a aniversare a premierei absolute. Aşteptăm, totuşi, o victorie! CITIŢI ŞI:
Oneghin (Iordache Basalic) si Tatiana (Crina Zancu) in duetul final.
Scena din actul al doilea: duelul dintre Oneghin (Iordache Basalic) si Lenski (Teodor Ilincai).
Fotografii de Mihai Cosma
Recomandările noastre
