Colegul Andrei Crăciun se întreabă, la Beijing, dacă există comunism cu faţă umană. Observă diferenţa dintre "sărbătorile planificate" chineze, cu aplaudacii puşi să strige la meciuri pe care nu le înţeleg, şi efuziunea populară spontană din Elveţia, unde suporterii se bucurau "la liber". Şi mai crede că lumea nu poate trăi fără "chinezăriile" ieftine.
Posturile TV sunt inundate de documentare şi reportaje laudative despre progresele nemaivăzute ale Chinei contemporane: clădiri futuriste, trenuri care merg cu 400 de kilometri la oră, tehnologii avangardiste. Despre produsele „cheap“ care copleşesc concurenţa: „Iată că se poate şi ieftin!“. Din afară, tabloul pare perfect: asistăm la „miracolul chinez“.
Pentru occidentali, da, dilema e logică. Ei n-au experimentat decât, eventual, în filme şi în cărţi universul totalitar. Habar n-au. De colegii săi naivi râde Bela Karoly, antrenorul care ştie cum se obţin performanţele în comunism.
Dar românii n-ar trebui să cadă în capcană. Un chinez mai înţelept decât Mao, anticul Confucius, spunea că „fără efort nu poţi avea nici un merit“. Ceea ce vede Occidentul este, de fapt, ceea ce-l lasă China să vadă. Adică 1 la sută. Restul e băgat sub preş. Pentru ca românii (sau americanii, n-are nici o importanţă) să-şi cumpere chiloţi cu 20 de cenţi bucata, într-o altă parte a lumii unul, doi sau zece oameni muncesc pe rupte, pentru salarii de mizerie şi în condiţii grele. La nenumăratele milioane de chinezi care se spetesc prin fabrici, trăind cu un blid de orez pe zi, n-ajunge nimeni. Nici o cameră de filmat. Nici un reporter. Aceste „furnici“ se nasc, trăiesc şi mor neştiute, pentru ca restul lumii să poată admira miracolul chinez. Să fim serioşi, nu există niciun miracol, aşa cum nu există perpetuum mobile. Produsele ieftine se obţin prin sacrificarea unor oameni, puşi să muncească aproape pe gratis. Fără alternativă, fără speranţe, fără confort. Fără nimic. Doar „furnici“. Aşa s-au făcut zgârie-norii. Şi trenul avangardist. Şi toate celelalte. S-a luat dintr-o parte, sacrificând vieţile unor oameni (mulţi) pentru a se obţine fonduri într-alta.
Aduceţi-vă aminte! Şi Ceauşescu se mândrea cu Canalul Dunăre-Marea Neagră! Nu vorbea nimeni de zecile de mii de oameni care au muncit în condiţii de mizerie, şi nici de miile de oameni morţi pentru a-l construi. Ne împăunam cu „fabrica de medalii“ de la Deva. Ca să aflăm apoi că gimnastele erau bătute, înfometate, injectate, oprite forţat din creştere. Acesta era preţul nevăzut plătit de fete pentru ca noi să bombăm mândri piepturile când la Olimpiadă ne cânta imnul.
Şi atunci, revenind la dilema noastră, ar trebui să ne întrebăm: merită sacrificiul? Răspunsul în varianta sa cinică ar suna astfel: „Da, atâta timp cât nu sunt eu cel sacrificat“. Cealaltă variantă e în mintea fiecăruia dintre noi.
Recomandările noastre
