Evenimentul Zilei > EVZ Special > Martor ocular. Închisoarea de sub pământuri
Martor ocular. Închisoarea de sub pământuri

Martor ocular. Închisoarea de sub pământuri

Au băgat-o la pușcărie pentru un jurnal de adolescentă în care scria că Stalin era un dictator. Au spus că era legionară. Era fi ica unui preot anticomunist. A trăit ororile pușcăriilor din anii ‘60. Azi, are 82 de ani și povestește. Se încrâncenează carnea pe tine

O cetate este făcută să te apere de năvălitori. Înăuntrul său ești protejat și poți contraataca. Ai apă, provizii și soldați care, de la înălțimea meterezelor, își distrug inamicul. Cum ar fi, însă, dacă rolul fortăreței se inversează? Tu ești prizonier între zidurile ei. Ești păzit să nu fugi, mori de foame, iar soldații te privesc ca pe vrăjmașul lor de moarte. Și, cel mai ciudat, te afli sub pământ. Un astfel de loc există. La început a fost o unitate militară. Una din cele 18 fortărețe construite pe timpul lui Carol I, să apere Capitala de un eventual atac turcesc. Până să se termine, devenise desuetă și nefolositoare. Devenise un banal depozit de muniții. Apoi, zidurile ei groase i-au oferit adevărata utilitate. S-a transformat în temniță și a rămas așa. Temuta pușcărie Jilava.



Șapte ani de închisoare pentru un jurnal de adolescentă

Poarta cenușie a penitenciarului se retrage ca o cortină. Acum 50 de ani, Galina Răduleanu n-a văzut- o. O aduseseră cu duba din arestul de la Uranus, un fel de „Beci Domnesc” de pe atunci. Doar când a ajuns fix în fața intrării Fortului 13 Jilava, a strâns tare în mâini punguța în care avea o sticlă cu apă și un sendviș. Avea 27 de ani, iar azi a împlinit 82. Trei ani și nouă luni a făcut pușcărie politică. A intrat în 1960 și a ieșit în 1964. Primele patru luni le-a executat la Jilava, înainte să o ducă la pârnaia din Oradea, de unde avea să iasă aproape cheală, de la săpunul din untură de câine: „M-au dus jos și m-au pus să-mi zic tare numele și condamnarea. Am spus-o cât mai răspicat, să se audă, că era și fratele meu acolo!”. Galina Răduleanu, o basarabeancă din Bălți, a fost condamnată la șapte ani de închisoare pentru un jurnal scris când era în liceu. Tatăl său era preot și-și exprimase public convingerile anti-comuniste. A fost etichetat ca legionar. La fel și ea și fratele său. La percheziție, i-au găsit însemnările sale din adolescență. „Mi-au dat șapte ani pentru niște bârfe… Am scris că Stalin se comporta ca un patron cu popoarele!”, clipește din ochi femeia. Galina Răduleanu este psihiatru și mai dă și azi consultații la Policlinica Titan, din Capitală. Este unica voce care a mai rămas să spună ce au suferit deținutele Jilavei din acei ani.


Primii oaspeți ai închisorii au fost țăranii răsculați în 1907. Acolo au făcut închiși comuniștii ilegaliști, înainte de război


Doamna Galina a mai fost de câteva ori la Jilava cu cei de la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, care organizează vizite publice prin fostele pușcării comuniste. Octogenara nu trădează multe emoții. „Amintirile există, dar sunt un capitol total defazat de moment!”, dezvoltă dânsa un mecanism auto-apărare.

Cartea de oaspeți a Jilavei

Primii oaspeți ai închisorii au fost țăranii răsculați în 1907. Acolo au fost închiși comuniștii ilegaliști, înainte de război. Gheorghe Gheorghiu- Dej, Chivu Stoica și Alexandru Drăghici au fost deținuți politici. Tot aici au fost executați, în noaptea de 25 spre 26 noiembrie 1940, 64 de opozanți ai Mișcării Legionare care erau încarcerați ca represalii la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu: generalul Argeșeanu, fostul prefect al Poliției Capitalei, Gabriel Marinescu, ministrul de Justiție, Victor Iamandi, directorul Siguranței Statului, Niky Ștefănescu și șeful Serviciilor Secrete, Mihai Moruzov. Un an mai târziu a venit rândul legionarilor, care au fost încarcerați după evenimentele din timpul Rebeliunii din ianuarie ’41. Legionarii au făcut pușcărie în timpul dictaturii carliste, pe vremea lui Antonescu și sub comuniști. În mai 1946, la Jilava a fost închis „lotul marilor criminali de război” format din mareșalul Ion Antonescu, ministrul de Externe, Mihai Antonescu, ministrul Apărării, generalul Constantin Pantazi, și șeful Serviciului Special de Informații, Eugen Cristescu. Pe 1 iunie 1946, Ion Antonescu a fost executat la Jilava, în Valea Piersicilor. Tot aici a fost asasinat și liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu. În intervalul 1948-1964, regimul de detenție de la Jilava a fost unul de exterminare a deținuților politici. Constantele acestui regim au fost bătaia, tortura și înfometarea celor închiși.



Ultimii deținuți politici din pârnaia subpământeană au fost revoluționarii din decembrie 1989. Acum, locul este un fel de muzeu. Atât doar că-l poți vizita doar cu aprobare de la Administrația Penitenciarelor. Fortul 13 nu mai este, astăzi, un loc de detenție. E doar o componentă a Penitenciarului Jilava – loc de vilegiatură pentru Adrian Năstase, Generalul Stănculescu, Nati Meir, Ioan Niculae, Roșca-Stănescu și alți escroci și corupți ai neamului.

Ciorbă de mațe, cu buze și ochi de miel

Rația zilnică de pâine era de 225 de grame. Dimineața, se primea un terci din 40 de grame de mălai amestecat cu apă și șapte grame de zahăr. La prânz, o „zeamă” cu câteva boabe de orz și frunze de varză. O dată pe săptămână, li se dădea o supă de mațe, în care se mai găseau dinți și buze de miel sau de vițel: „Nici măcar nu se curățase părul, ochi de animal, cu pupilă, cornee și chiar sex de vacă sau de vițel sau alte animale”. În tratarea medicală se ținea cont de categoria socială. Deținuții proveniți din rândul intelectualilor, ofițerilor, preoților și foștilor membri ai Parlamentului primeau mai puține pastile decât muncitorii sau țărani. În intervalul 1948-1964, regimul de detenție de la Jilava a fost unul de exterminare. Constantele au fost bătaia, tortura și înfometarea celor închiși, precum și o asistență medicală insuficientă față de problemele medicale ale deținuților. Penitenciarul a fost totodată și unul din cele mai aglomerate locuri de detenție, numărul mediu al deținuților fiind de 3.000. Din cauza acestei aglomerări, unui deținut îi revenea, în medie, un spațiu de doar 30 de cm pătrați.



„L-a bătut până i s-a spart burta!”

Doamna Galina refuză săși amintească anumite lucruri. Istoricul Alin Mureșan a reconstituit, pentru noi, o zi de detenție. Deșteptarea era la cinci dimineața și stingerea la zece seara, când un gardian bătea cu un ciocan într-o bucată de șină atârnată de o schelă. Deținutului îi era interzis să se întindă pe pat, să se rezeme de prici sau de perete. Exista o singură tinetă (hârdău pentru transportul materiilor fecale – n.r.) pentru zeci de deținuți. Plimbarea dura un sfert de oră și cei încarcerați erau obligați să meargă în șir indian cu fața în pământ și mâinile la spate, pentru a nu fi văzuți de deținuții din alte celule. Uneori li se țineau prelegeri politice. O dată pe săptămână, deținuții erau scoși în grupuri la baie și obligați să se înghesuie mai mulți sub un duș, care, în unele cazuri, nu funcționa. Baia reprezenta și o modalitate de distracție a gardienilor care alternau apa rece cu cea fierbinte, transformând această necesitate a deținuților într-un adevărat supliciu. Erau obligați să alerge printre două șiruri de gardieni, care îi loveau cu ciomege sau cu o vână de bou.



Fostul deținut Ion Ioanid des crie baia ca fiind: „O adevărată hăituială, din care nu scăpai decât fugind și ferindu-te cum puteai. Cei mai bătrâni și infirmi au primit lovituri sălbatice, pe spinare, în cap, peste picioare. Nimeni nu putea face nimic pentru nimeni!”. În timpul „promenadei” regulamentare, un deținut slăbit, fost maior, a alunecat și nu s-a mai putut ridica. Gardianul care îi însoțea a început să-l înjure și să-l lovească cu picioarele, cerându- i să-și continue plimbarea. Văzând că acesta nu-l ascultă, omul de ordine a început să-l calce cu cizmele pe burtă. După câteva clipe, pielea celui căzut a plesnit și: „Intestinele au început să se reverse prin rana deschisă. Numai atunci gardianul s-a oprit”.

„Pentru «nimic» trebuia să iau zece ani, nu șapte!”

„Eram 30 de femei pe 20 de metri pătrați. Câte trei paturi suprapuse…”, își amintește fosta deținută. Cât de greu i-a fost? Râde: „Se spune că, la pușcărie, cei mai grei sunt primii zece ani și ultimii zece ani! Eu n-am făcut decât patru!”. Cu un simț al umorului nealterat de anii de temniță, continuă: „M-au întrebat fetele cu care eram în celulă cât am de executat și pentru ce. Le-am zis că șapte, pentru nimic. Au râs și mi-au zis că pentru nimic trebuia să iau zece ani!”.



Arcada cu porțile de grilaj ale Fortului 13 e aceeași pe care au văzut-o țăranii de la 1907, Dej, mareșalul Antonescu, legionarii și arestații din ’89. Incinta subpământeană este însă inundată. „Pânza de apă freatică a crescut. Când plouă se inundă, explică colonelul Cristian Micu, purtătorul de cuvânt al penitenciarului. Apa atinge în fostele celule și jumătate de metru. „Nu există resurse la cei care îl au în administrare, să-l conserve mai bine”, oftează Alin Mureșan, tânărul istoric al ONG-ului care a organizat descinderea în pușcărie.



În picioare, într-o celulă de doi pe doi

Pe Galina o năpădesc amintirile: „La noi se mai deschideau geamurile, la bărbați, nu! O dată pe săptămână ne duceau la baie. Ne dădeau cinci minute să ne spălăm, ne reeducau…”. Le băteau? „Era un alt fel de teroare! N-aveai voie decât să stai pe marginea patului sau să te plimbi, între cinci dimineața și zece seara. Trebuia să vorbești în șoaptă și nu cu ochii închiși. Se povestea mult… Mă pregăteam de psihiatrie!”, se amuză iar fosta pușcăriașă. Se înfioară: „Dacă făceai altceva, te băgau la izolare! O celulă de doi pe doi, cu apă pe jos, unde trebuia să stai numai în picioare. Și, totuși, se rezista!”. Mâncarea era înfiorătoare: „Arpacaș și ciorbă de burți de animale, nespălate”. „Colegele” erau din medii diferite. „O secretară de la Consiliul Popular primise trei ani pentru că spusese că nu crede că Gagarin a ajuns în spațiu. O iehovistă făcea regulat «izolare » pentru că nu-și spăla rufele sâmbăta, iar un grup de «spiritiste» a fost condamnat pentru că vorbea cu duhurile unor dușmani ai poporului”, rememorează aberațiile sistemului.

„Libertatea noastră interioară era infinită”

Galina Răduleanu a scris o carte: „Repetiție la moarte… din spatele gratiilor”. „După ce m-am liberat, am scris-o și am trimis-o afară, în 1966. A apărut, însă, după ’90. Nu mai pot s-o recitesc. Mi-e groază și, totodată, sunt nostalgică după anii de pușcărie…”, este, oarecum, masochistă doamna doctor psihiatru. „N-am cunoscut personalități în pușcărie, dar am cunoscut oameni cu personalitate. Nu suntem numai ceea ce se vede, ci și ceea ce nu se vede!”, te înfrigurează chinuita femeie. Dar cu legionarii cum a fost? Cum îi vede după atâția ani? Femeia zâmbește blând: „Nu știu… Cei pe care i-am cunoscut eu aveau noțiunea de om!”. Oftează des: „Acum se tinde spre un om nou, doar cu pasiuni fizice și tehnice. Fără credință și tradiție!”. Conchide: „În beci, libertatea noastră interioară era infinită!”.

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.
Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: