Vreme de două secole istoria Occidentului a fost marcată de prezența dinastiei prinților de Condé, o ramură viguroasă a Burbonilor, iar dintre ei, cel mai bine profilat a fost, neîndoielnic, Ludovic al II-lea de Bourbon (1621 - 1686), zis și Le Grand Condé. O vizită recentă la Chantilly mi-l readuce în minte pe acest prinț fabulos.
După o educație iezuită, la 21 de ani, a ajuns, printr-un concurs de împrejurări, să conducă armata franceză în bătălia de la Roicroi, deși avea o experință militară redusă. Victoria repurtată de francezi asupra armatei spaniole la Roicroi a avut consecințe istorice enorme, nu doar în desfășurarea Războiului de 30 de ani, ci și în configurarea politico-religioasă a Europei, pînă în ziua de astăzi. Imaginați-vă cum ar fi curs istoria dacă trupele conduse de Francisco de Melo ajungeau la într-un Paris serios afectat de instabilitate politică, căci Ludovic al XIII-lea tocmai murise, Parlamentul era pe cale să-i anuleze testamentul (ceea ce s-a întîmplat în cele din urmă), iar Ludovic al XIV-lea, în vîrstă de doar 5 ani, abia urcase pe tron de cîteva zile, sub regența mamei sale, Ana de Austria! Precizez și că, la acel moment, armata spaniolă avea reputația invincibilității. Dar destinul (sau cine știe cine?) a vrut altfel. Șirul victoriilor militare spaniole a fost oprit de acest tînăr prinț, care a dovedit un amestec unic de curaj și geniu militar.
Felul în care a manevrat binomul cavalerie - infranterie, suita de decizii rapide pe care le-a luat în funcție de informațiile care-i veneau, flerul de a șarja un anumit flanc al armatei spaniole imediat după ce a reușit să străpungă centrul frontului (dacă șarja în direcția opusă este foarte probabil că francezii scăpau victoria), viteza cu care s-a năvpustit asupra rezervelor armatei spaniole încă înainte ca acestea să poată fi desfășurate și, nu în ultimul rînd, capacitatea excepțională de a organiza trupele din comanda sa după imperativul mobilității, fac din bătălia de la Roicroi nu doar o lecție de strategie militară care se predă astăzi în toate academiile militare ale lumii, ci fac și dovada unei minți și a unui caracter excepțional. Nostalgicii notează că la Roicroi a avut loc poate cea din urmă bătălie în care rolul calaveriei ușoare a fost decisiv. Citesc că, după Roicroi, nici o altă bătălie nu a mai fost cîștigată exclusiv pe mîna cavaleriei. De acum înainte, cavaleria va ajuta, din ce în ce mai puțin, un efort de luptă tot mai amplu, în care gurile de foc devin factorul esențial. Se trecea la o altă vîrstă a războiului.
După Roicroi, prințul Condé a adunat rapid alte victorii pe cîmpul de luptă. Înfrîngerile au fost puține și, mai mereu, repede reparate fie de context, fie de el însuși, în revanșă. Avea nu doar geniu militar, ci și noroc. În orice caz, nu avea 30 de ani cînd întreaga Franță vorbea despre el asemuindu-l lui Cezar și lui Alexandru.
Mai tîrziu, în timpul Frondei, aversiunea reciprocă dintre el și Mazarin l-a aruncat în tabăra frondiștilor, deși, poate, sufletul lui nu era pe deplin acolo. Lui Condé nu-i plăceau burghezii, așa că a preferat să asume o versiune aristocrată a Frondei. Va fi arestat. Protestele sînt enorme - Franța înțelege că în politică poți să-ți dai la picioare, dar chiar să-l arestezi pe acest Condé e cam mult. Femeile din anturajul său (întreaga viață Condé a fost un libertin de mare succes!) încep o adevărată cruciadă a șarmului pentru eliberarea sa. Se pun în funcțiune relații, se răscumpără obligații, se șantajează ce era de șantajat, se cumpără ce era de cumpărat. Prins într-o presiune de Curte crescîndă, Mazarin îl eliberează, dar Condé este deja un erou al Frondei, așa că strînge în jurul lui multă nobilime și continuă. Chiar dacă, acum, luptă politic, nu se dă în lături de la episoade de veritabil război civil, cu asedii de cetăți și insurecții prin Paris. Acum, luptă direct împotriva vărului său, Regele Ludovic al XIV-lea.
Cînd a venit ceasul confruntării față în față, Regele avea doar 14 ani și a preluat cu exemplar curaj conducerea propriei armate, administrînd Marelui Condé înfrîngeri succesive, între aprilie și mai 1652. Un alt geniu politico-militar intra în scenă. Victoriile între veri se împart indecis, de-o parte și de alta, iar Condé se refugiază în Spania.
Acolo, comite trădarea: luptă alături de spanioli împotriva Franței. De neiertat în veci de veci, ziceți? Ei, aș! Politica le întoarce pe toate. Dinamica aiuritoare a relațiilor franco-spaniole și franco- engleze din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, precum și lunga listă de mariaje strategice în cele două mari dinastii europene, Burbonii și Habsburgii, culminînd, în 1660, cu căsătoria lui
Ludovic al XIV-lea cu Maria Tereza a Austriei, au făcut ca trădătorii de ieri să devină eroii de azi și invers, cu o rapiditate uimitoare. Mîine, continuăm.
Recomandările noastre
