Ingrămădiți unii peste alții în «hala» care ar fi supra aglomerată chiar și cu a 10-a parte din cei prezenți, lucram «în alb». Pregătim primul număr. Secțiile sunt împărțite pe birouri. Nu «biroul» care definește o încăpere, ci «biroul » care definește mobilierul de lemn, clasicul, sinistrul birou care a deservit timp de 50 de ani toate generațiile de birocrați (desigur!). În jurul fiecăruia, pe scaune deșelate, direct pe birou sau în picioare câte 10-12 jurnaliști, «secția», care va să zică. Toți fumează, urlă ca să se facă auziți în vacarmul de câteva sute de decibeli agrementat de soneriile stridente ale telefoanelor de epocă și țăcănitul mașinilor de scris. Toți, îngrozitor de tineri.

Primesc o misiune. Plec în reportaj împreună cu un fotograf, semn al importanței evenimentului. E Fane «Jeg». Am să aflu mai târziu că era cel mai bun. Pentru moment mă uit la el îngrozită: și-a pus cămașă albă, dar pe guler și pe piept, uscată deja, o dâră de sânge în urma unui accident al „razajului” de dimineață. Cât pe ce să cad de pe cei 10 cm de tocuri la care n-am putut să renunț niciodată. Pe stradă, încerc să iau distanță, să mă prefac că nu suntem împreună. Imposibil ! Se ține scai, îmi vorbește, mi se pare că lumea mă privește bizar… Mai târziu, după ce l-am văzut în acțiune, mă rugam de secția foto să mi-l dea !

Am o amintire foarte clară a acestei zile de iunie foarte, foarte îndepărtate… Ca și a primului meu interviu, cu Ioan Mircea Pașcu, la Cotroceni. La vremea respectivă era consilier prezidențial pe probleme de apărare. Interviul a servit la fabricarea primelor trei știri pe care le-am semnat în numărul 1 al ziarului. Pot să vă mărturisesc că Ioan Mircea Pașcu n-a fost deloc fericit de acest uzaj dat interviului său.

Au fost primele din cele câteva mii de articole pe care le-am semnat în „Evenimentul zilei” până în 1997. Cinci ani care au însemnat foarte mult pentru mine – poate cei mai frumoși din viața mea de ziarist.”

Te-ar putea interesa și: