Cine ar fi crezut după primele meciuri din grupe că vor fi semifinaliste Turcia (bătută cu 2-0 de Portugalia) şi Rusia (bătută cu 4-1 de Spania)?
Şi cine ar fi dat o şansă Italiei (umilită cu 3-0 de Olanda), pariind în schimb pe absenţa din semifinale a acesteia din urmă? Chiar dacă până la urmă spaniolii le-au venit de hac italienilor după un meci la fel de slab ca acela făcut în grupe împotriva României. Nici chiar al doilea rând de meciuri nu prevestea ce se va petrece. Germania pierdea fără drept de apel la Croaţia, care părea de neînvins, lucru confirmat de altfel până la sfârşitul grupelor. În semifinale va juca totuşi Germania şi nu Croaţia, scoasă din cărţi de o Turcie de nimeni socotită în stare de mari performanţe, înainte de acel 3-2 cu Cehia. Şi nu va fi nici Portugalia, cu cel mai tehnic fotbal din câte am văzut la Euro 2008, victima unei Germanii pe cât de eficientă, pe atât de imprevizibilă. Cât despre Olanda, ce ar fi de spus? Când România îi lua patru puncte din şase în preliminarii, cine s-ar fi gândit că, în grupele Euro, Olanda va trece peste campioana şi vicecampioana lumii marcându-le şapte goluri? Şi când termina grupa cu maximum de puncte, învingând cu echipa a doua aceeaşi Românie, cine să-şi fi imaginat că se va împiedica de o Rusie pe care, încă o dată, România o întrecuse în pregătiri la un scor de forfait? Întrebări fără răspuns.
În sfertul de finală de sâmbătă, Rusia ne-a arătat tuturor, şi nouă românilor îndeosebi, cum trebuie jucat cu „portocala mecanică“. Priveam spectacolul oferit de ruşi şi îi vedeam pe Mutu şi compania din partida de marţi (trei ceasuri rele!). Constatam uluit cum erau ţinuţi olandezii în propriul teren de nişte ruşi bezmetici şi mă apuca ciuda pe felul cum îi lăsaseră românii să-i strângă ciopori în jurul lui Lobonţ, nu pe Snejder şi Van Nistelrooy, ci pe Melchiot şi pe De Cler. Şi ce milă m-a cuprins când Arşavin şi Pavliucenko le-au încurcat picioarele în propriul careu lui Oijer şi Van Bronckhorst, milă nu de portocalii, ci de ai noştri, care n-au intrat mai niciodată în dreptunghiul porţii adverse ca să simtă gustul şvaiţerului olandez.
Sigur, ar fi multe de spus. În noaptea de după ruşinosul 0-2, cu o felie de „portocală mecanică“, Radu Cosaşu mi-a spus la telefon: „Cum voiai să câştige o echipă programată să nu piardă?“. Perfect adevărat. Dar asta nu explică până la capăt de ce Piţurcă a preferat jocul exclusiv tactic şi egalul. N-avem atacanţi, mi se poate răspunde. Dar oare nu cumva, în loc să-i caute, Piţurcă a pornit de la ideea unei defensive absolute şi a făcut selecţia în funcţie de ea? Nu-mi explic apoi relaxarea echipei în jocul de marţi, pasele greşite, lentoarea. La pauză mai era ceva de făcut. Ce le-o fi spus jucătorilor antrenorul nu ştiu. Fapt e că repriza secundă a fost şi mai anostă. În fine, la jucători cu talentul şi experienţa lui Mutu sau Chivu nu-mi explic lipsa lor de inteligenţă în joc. Mai ales într-unul tacticizat la extrem. Aţi numărat de câte ori a tras Mutu la poartă când era clar că trebuie să paseze, şi invers? Sau de câte ori a trimis Chivu mingea în sfertul de teren advers în care nu era niciun picior de român? Citiţi şi: Spania a executat „squadra azzurra“ în stil italian
Recomandările noastre
