Mâinile care au făcut Crăciunul

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

"Începea să fie iarnă de-a binelea pe stradă. Mirosea a rece, a proaspăt în aer, a sentiment nedefinit de iarnă, de Crăciun. Nu ningea, dar liniştea străzii avea ceva specific, întalnit doar o dată pe an, atunci când inimile sunt mai deschise, chipurile mai fericite, minţile mai curioase, glasurile mai calde.

Era ca un cântec fãrã sunet, fãrã cuvinte, un zumzet nestãvilit, neauzit, izvorât dintre pietrele caldarâmului, dintre zidurile caselor, din ferestrele şi uşile ce chemau inãuntru. Parcã nici lumina lampioanelor de pe stradã nu mai era aceeaşi, parcã umbrele caselor începuserã sã se mişte, sã se prelingã, sã se îmbrãtişeze între ele şi sã se legene alene într-un ritm la fel de ludic şi tandru. Ieşea fum pe hornuri, iar vãlãtucii de fum se îndreptau şi ei spre înãlţimi în acelaşi dans abia simţit. Dar nu, nu despre stradã era vorba în acea searã.

În capãtul strãzii, acolo unde se termina pavajul şi casele pãreau parcã mai cuminţi, mai modeste, lipsite de aroganţa treptelor mozaicate şi a acordurilor de pian ce se auzeau din locuinţele din cealaltã parte a strãzii, se afla o cãsuţã veselã, de o culoare ce amintea de obrajii îmbujoraţi de copil venit de la joacã. Sãrbãtoarea se simţea peste tot. Era ceva de neoprit.

Deasupra uşii, o coroniţã de brad. Acele se mişcau uşor, aproape nevãzut, la fiecare adiere a vântului. Uşa întredeschisã lãsa sã se vadã o hainã agãţatã într-un cui şi o pereche de galoşi murdari.  În spatele ferestrelor aburite, pereţii asudaserã de căldura sãrbãtorii. Toatã energia casei venea dintr-o bucãtãrie micã şi coloratã, cu o sobã micã in care se framantau mãruntaie de jãratec. 

Un motan alb se aşezase pe pervaz, legãnându-şi coada grea în ritm leneş, privind când afarã, când înãuntru, la masa plinã cu bunãtãţi. Punctul de atractie era o albie de lemn aşezatã pe masã, între bucate. In albie stãtea, ca un copilaş in pãtuţ, învelitã în straturi de fãinã şi acoperitã cu un şervet, o cocã galben-aurie care creştea vãzând cu ochii, se întindea şi se strângea ca un nou nãscut care face primele mişcãri. Creştea şi creştea, sufocându-se de cãldura de sub şervetul cu care fusese acoperitã albia, muncindu-se sã se elibereze.

Cand servetul fu dat la o parte, asupra aluatului se aplecarã douã mâini de femeie, puternice, grijulii şi moi. Degetele îndemânatice se înfundau în aluatul dospit şi îl împingeau cu putere, lãsând în el tot dragul femeii care plãmãdea. 

Femeia nu era nici tânãrã, nici bãtrânã, era o femeie ca toate femeile, care plãmãdea un cozonac pentru ziua sfântã a Crãciunului, cu toatã dragostea ei adunatã de-a lungul timpului, pãstratã în amintiri, insuflatã în copiii ei, conservatã în zidurile cãsuţei de la capãtul unei strãzi ca oricare alta. Ochii îi strãluceau de plãcerea acestei munci, zâmbetul devenea din ce în ce mai mare, chipul i se luminase la gândul cã-i va face fericiţi pe cei dragi, cã le va vedea obrajii roşii şi licãrul din ochi. 

Plãmãdea, plãmãdea, şi coca aceea se transforma, mâinile preschimbau neînsufleţitul în însufleţit. Motanul deschisese cu totul ochii şi îşi privea stãpâna cu atenţie, urmărindu-i mâinile rapide şi viaţa care se scurgea din ele în cocã, nereuşind însă să o vlăguiascã pe femeie, ci reînnoindu-se permanent în interiorul ei, ca un curent ce venea de undeva din adâncuri şi ajungea în albie.

Ceva îi spunea cã tot astfel frãmântase şi Dumnezeu nimicul spre a zãmisli lumea. Parcã mâinile Domnului se întruchipaserã în mâinile ei, iar suflarea ei de obosealã aducea a suflarea lui Dumnezeu de viaţã. Când terminã, femeia oftã peste coca frãmântatã şi aceasta prinse parcã viaţã. Şi motanul, care privise totul cu ochii lui strãlucitori, ştiu cã din mâinile femeii pornise Crãciunul care se simţea pe stradã, Crãciunul pe care îl cãutau toţi în magazine şi în pagini de carte şi pe care vroiau sã îl cumpere de la supermarket." (Adela Grasu)