Nişte bolovani gigantici stau aruncaţi pe un munte, de parcă un uriaş obosit i-a abandonat acolo. Dacă e aşa, sigur a făcut-o de sete! Ce vedem noi dinspre staţiunea Cheia este un vârf ciudat, compus din turnuri uriaşe de piatră. Culmea domină orizontul fără probleme şi reuşeşte să eclipseze chiar şi Ciucaşul, care stă cuminte în spate.

Vedem Tigăile, iar drumul spre ele nu se anunţă uşor, deoarece Cheia e cam la 900 de metri altitudine, iar Ciucaşul - la 1954. Vârful Tigăile Mari are şi el 1844 de metri, dintre care ultimii 70-100 sunt meritul cilindrilor din piatră.

Mai întâi, intrăm într-o pădure de foioase, prin care poteca urcă rapid, brăzdată de uriaşele rădăcini ale copacilor. Din loc în loc, dai de luminişuri pe la marginea cărora apar primele tufe de afine. Nu departe de ele sunt şi primii brazi, iar poteca iese în luminişuri care îşi permit să observi că te apropii de primele vârfuri.

Cabana Muntele Roşu este prima care îţi iese în cale, cu Muntele Roşu în spate. La baza, muntele este năpădit de tufărişuri mărunte, dar apoi începe dominaţia unor flori roşiatice, care căptuşesc versantul şi creasta. Pe munte, unii brazi au mers prea departe. Îţi rămân ochii pe unul pierdut sus-sus, în mijlocul florilor, ca un frumos şi curajos nebun care îşi părăseşte lumea pentru un tărâm interzis.

De la Cabana Muntele Roşu, drumul spre Tigăi mai trece printr-o pădure de brad. Dacă drumul prin aceasta este o plăcere pentru picior, muşchii pulpelor încep să facă nazuri când dai de un drum pietruit, dar pieptiş, la baza căruia până şi jeep-urile au strâmbat din capote şi s-au aliniat pe margine. Când apa dispare sub munte Drumul care urcă spre cabana Ciucaş este însoţit în partea dreaptă de Valea Berii, dar sunetul ei devine tot mai slab, deoarece, urcând, ea rămâne pierdută în vale. Când dai de fântâna Nicolae Ioan - construită în 1948 şi reconstruită în 1982 în memoria fostului preşedinte de onoare al Asociaţiei de Turism "România Pitorească" - ar fi cazul să îţi faci plinul cu apă de băut. În zonele înalte, văile sunt seci, apa curgând prin subteran.

Urcarea e tot mai grea, iar asta se vede mai ales la oamenii care coboară temători pe lângă tine, unii cu câte un toiag în faţă. Doar ciobanii coboară cu paşi mari şi siguri, cu o faţă lipsită de griji şi fără urmă de oboseală, ba chiar cu un zâmbet larg şi binevoitor. Măgarii care îi însoţesc mai alunecă pe pietre, dau din cap de parcă le e teamă să coboare, dar continuă drumul cu paşi mici ghidaţi de ochi care privesc mereu în pământ.

Cabana Ciucaş este refăcută, drumul este pentru maşini puternice care aduc materiale necesare construcţiei. Aici a fost cândva o căsuţă mică, din lemn, cu acoperiş din şindrilă (şiţă), care putea găzdui un mic grup de turişti. Oameni nepretenţioşi, deoarece nu avea curent electric, ci doar un pat curat de dormit.

Anii au trecut, iar căbănuţa de vară a fost părăsită, iar turiştii o puteau folosi ca simplu refugiu, în caz de vreme rea. Acum, au fost trase fire de curent până sus, iar cabana construită este una uriaşă, care va avea probabil peste zece camere.

De aici, s-a zis cu pădurea. Ai în faţă Tigăile în toată splendoarea lor, cu turnurile de piatră ce păzesc ca nişte gardieni cu mâinile ridicate celebritatea zonei, Ciucaşul. Pietrele gigantice au răsărit de nicăieri, de parcă lava unui vulcan a erupt spre cer, dar a încremenit fără a se revărsa, formând aceste turnuri.

Dincolo de acest posibil scenariu, stă o explicaţie mult mai simplă. Apa şi zăpada au modelat şi au tocit aceste ziduri de piatră într-o varietate de figuri. S-a produs astfel o minune de peisaj, dar procedeul este de înţeles atunci când iei în mână o mică rocă de calcar şi observi că poţi desprinde destul de uşor bucăţi din ea. Cel mai mare zid de piatră din Carpaţi Tigăile Mari este cel mai reprezentativ ansamblu de turnuri din Munţii Carpaţi. În primul rând, prin înălţime, unele dintre stâncile uriaşe având chiar şi 80-100 de metri. Dar şi prin lăţime, deoarece complexul de turnuri inegale pare ca un gard întins peste mai mult de un kilometru de creastă.

Aceste turnuri s-au format în evoluţia periglaciară a vârfului Tigăile Mari şi au suferit modificări pe parcursul timpului. Unul dintre turnuri a fost divizat atât de adânc încât aminteşte trunchiurile de copac gemene, care pornesc din aceeaşi rădăcină, dar tulpinile sunt separate.

În spatele Tigăilor ai Ciucaşul, dar dacă simţi că vremea nu ţine cu tine, mai bine nu urcă. În primul rând, este periculos să te prindă furtuna când eşti la aproape 2.000 de metri, apoi pentru că ai toate şansele să nu ai parte de panorama de pe Ciucaş. Aşa că poţi ocoli Tigăile prin stânga, coborând într-o vale adâncă, pe o potecă bolovănoasă. Vei urca apoi pe un versant plin de tufe de afine, fructe de pădure cu gust dulce-acrişor care îţi fac dinţii străvezii, care te poartă până spre o stână şi un drum forestier şi, într-un final, în drumul naţional care ajunge din nou la Cheia.