Se vor mai juca trei meciuri, după program, şi fără sens. Liverpool FC a câştigat. Tot.

Când vor ei, „cormoranii“ sunt cei mai buni. Problema e că nu vor mereu. De aceea, lumea se minunează ca la vederea catedralelor în stil gotic. Cum s-a întâmplat acum trei ani, când milanezii s-au crezut prea devreme fericiţi. Şi-au plătit pentru trufia lor ca eroii blestemaţi din textele anticilor. Şi n-au găsit nicio explicaţie în afara divinului: Papa Ioan Paul al II-lea iubea echipa asta atât de englezească şi a făcut prima minune de Sus. „Santi subito!“ avea sonor şi raţiune. Cine ştie? Poate că în mânuşile lui Dudek chiar stăteau mâna lui Dumnezeu şi mâna Papei.

Traian Radu Ungureanu a scris atunci în „22“ o notă explicativă cu rădăcini mai terestre pentru miracolul AC Milan- Liverpool FC 3-0, 3-3, victorie Liverpool FC la penalty-uri şi mister. A scris aşa: „Pentru proletari, reflexul de luptă în inferioritate n-a fost un joc. La Liverpool, unde viaţa a curs, an după an, în case mici, schimburi lungi şi bucurii modeste, oamenii au dezvoltat o fraternitate imbatabilă. Ei au trăit modest, în costume strâmte şi pantofi lustruiţi la nesfârşit, dar n-au admis nicicând umilinţa. În locul marilor acte de splendoare culturală, ei au pus la punct o etică dură“.

Priviţi-l pe Steven Gerrard. El vine de acolo, din lumea aceea a oamenilor hotărâţi să nu accepte nicicând umilinţa, chiar dacă viaţa ar curge, an după an, în aceleaşi case mici şi costume strâmte.

Liverpool FC e un nume mincinos. Liverpool FC nu e un club de fotbal. E altceva, profund şi simplu ca definiţia vieţii dintr-o carte de Kadare: „o în- şiruire de lucruri bune şi rele“. Liverpool FC e refuzul furios al resemnării acestor oameni cu inimă de hamali sau marinari, care cânta cu mult înainte de Beatles (şi cu mult după) „all you need is love“.

Liverpool FC nu trebuie să aibă neapărat englezi în echipă. Pe „Anfield“ nu vor merge niciodată singuri. Oricine poposeşte într-un port mare şi rămâne acolo învaţă că în marile porturi şi minunile sunt mari. Ca în Buenos Airesul amanţilor desăvârşiţi, cărora statistica le-a dăruit patru femei la un bărbat.

La Liverpool, odată îmbrăcaţi în tricoul acela alb-roşu, lucrurile se schimbă pentru oricine. Epocile se amestecă, fotbaliştii capătă contur de marinari curajoşi sau de hamali cufundaţi în beţie la lăsarea serii. Şi Liverpool FC nu este o echipă de fotbal.

„Ce se întâmplă cu ei în campionat?“. Comentatorii Pro TV au lansat o întrebare logică şi inutilă. Liverpool FC nu mai poate câştiga pentru o vreme campionatul Angliei, indiferent de cât de frumos se va auzi „You’ll never walk alone“.

Pentru că Liverpool e un oraş care trăieşte în salturi, dar care refuză să moară. Liga Campionilor e altceva. Într-un port se trăieşte intens şi decisiv ori de câte ori o corabie importantă aduce pe ţărm bunăstarea vremelnică.

În rest, se bea mult şi se cântă. Cu graţia bizară care a făcut din voci groase de bărbaţi înrobiţi de tabac un cor de operă. Despre asta e vorba.