Nu ştiu de ce, dar presimţeam că telefonul care sună luni, la miezul nopţii, va aduce o veste cumplită. Cu acest presentiment, am răspuns. Îndurerată, doamna Mariana Nicolesco mi-a spus că tocmai se stinsese maestrul Nicolae Herlea. Un acord funebru, nu mai ştiu bine de unde, din "Rigoletto" poate sau din "Trubadurul", mi-a acoperit sufletul. Nu îţi poţi da seama cum sună vocea unui mare artist anunţînd moartea unui alt mare artist pînă cînd nu o auzi!
Nu ştiu de ce, am fost sigur că ştirea aceasta va fi pasată la "şi altele" de presa noastră. Arestarea unuia sau scandalul vulgar din politică sînt evenimente mai importante pentru oamenii de presă de la noi. Incultura de pe scena noastră publică a devenit sălbatică, deja! Să fii jurnalist şi să nu ştii ce a însemnat Nicolae Herlea – iată cea mai clară probă a căderii oribile a presei noastre. Să pui pe prima pagină ştirea morţii unui comic de la revistă sau a unui cîntăreţ de muzică populară, dar să nu scrii nici măcar trei rînduri în deschiderea ediţiilor cînd moare Nicolae Herlea. Ruşine! Îmi vine să strig că moartea unui imens artist este un eveniment de infinită importanţă publică decît un comunicat de la DNA sau o declaraţie a lui Zgonea! Unde am ajuns, Doamne?
În spaţiile publice încă neinundate de cretinism ignorant vor curge zilele acestea, aşa cum e firesc, amintiri, elogii, encomioane pentru Nicolae Herlea – indiscutabil, unul dintre cei mai mari cîntăreţi ai lumii. A fost unul dintre rarele exemplare de mare lux pe care arta românească, în general, le-a oferit patrimoniului mondial. Patriotismul înseamnă să păstrezi o secundă de reculegere pentru Nicolae Herlea, cu o lacrimă în colţul ochiului, oriunde te-ai afla. Dar cîţi patrioţi mai are această ţară?
Se va evoca vocea sa absolut specială, talant de la Dumnezeu de care era perfect conştient şi pe care l-a preţuit şi l-a cultivat aşa cum se cuvine, se va evoca ştiinţa atît de rafinată de cîntului pe care a ajuns relativ repede în carieră să o dobîndească, se va evoca simţul său muzical cu adevărat extraordinar, intuiţiile sale interpretative de-a dreptul geniale. Vor curge metaforele, i se vor asculta înregistrările, poate i se va ridica o statuie undeva, în parcul Operei, poate o stradă îi va purta numele. De ce nu chiar aleea care leagă piaţa de clădirea Operei să se numească, onorific, Nicolae Herlea? Aşa trebuie să se întîmple. Aşa e normal să se întîmple.
Eu nu am fost decît un mare admirator al maestrului, aşa cum au fost milioane de oameni. Cînd am avut ocazia să i-o spun, mi s-a pus un nod în gît de emoţie. Nu-mi venea să cred: trecusem prin sute de situaţii stresante, fusesem în mijlocul isteriei publice de cîteva ori, trăisem încordări sociale teribile, fusesem actor principal în zeci de situaţii încordate, pe de altă parte avusesem ocazia să cunosc personal zeci de oameni pe care îi admiram, unii dintre ei adevărate statui în viaţă, să dau mîna cu şefi de state, de biserici şi de armate - ei bine, mărturisesc aici că în faţa niciunuia nu m-am simţit mai emoţionat, mai pierdut, mai stînjenit ca în momentul în care maestrul Herlea mi-a întins mîna şi m-a adus aproape de el, într-o îmbrăţişare fină şi afectuoasă.
Nu voi istorisi aici ce mi-a spus şi ce i-am spus eu la prima întîlnire, pentru că nu despre mine este vorba şi sînt sigur că ceea ce mi-a spus era un frumos gest de gentileţe şi de generozitate. Voi spune, doar, că ultima dată cînd l-am întîlnit, în vara anului 2012 la Brăila, unde prezida juriul Concursului Internaţional "Darclee", m-a invitat să trec pe la el la întoarcerea în Bucureşti, să vorbim. I-am promis că o voi face. N-am făcut-o. Eram ocupat cu Blaga, cu scandalurile zilnice de la Parlament (pe cele mai multe dintre ele, iată, după un an şi jumătate, pur şi simplu nu mi le mai amitnesc), cu loviturile useliste şi cu urmăritul fără întrerupere al vorbelor aruncate de unii ca Ponta şi Antonescu, îmi consumam orele citind site-uri, uitîndu-mă la ştiri şi fiind interesant de ceea ce scriu aceşti jurnalişti mari meşteri la politică, dar care, iată, nici măcar nu ştiu ce a însemnat Nicolae Herlea pentru ţara lor. Să vă spun acum cît de rău îmi pare? Prin acest regret imens, fără să vrea, Nicolae Herlea mi-a dat o mare lecţie: să ai puterea să discerni lucrurile cu adevărat importante, altfel îţi trăieşti viaţa jos şi mizerabil, printre lucrurile cu totul neimportante!
Vor scrie alţii mai pricepuţi decît mine despre calităţile sale artistice formidabile.Vor scrie alţii care l-au cunoscut mai bine decît mie despre umorul său. Eu voi spune, doar, că mai presus decît orice, Nicolae Herlea a fost un om bun. Avea o ingenuitate care nu l-a părăsit niciodată şi toată lumea simţea imediat asta. Bunătatea lui omenească se traducea într-o impecabilă (şi rarisimă, trebuie să o spun) onestitate artistică. Ascultaţi-l cîntînd orice: lieduri sau arii din opere, canţonete sau pasaje solistice din creaţii vocal-simfonice şi ceea ce vă va uimi pe loc, imediat după timbrul său vocal unic, este sinceritatea. Inima lui cînta la unison cu vocea lui şi mă întreb dacă nu cumva aceasta este explicaţia pentru capacitatea uluitoare de a reda prin voce sentimente şi stări pînă la detaliul infintezimal al acestora.
Pentru fanii de operă, Herlea lasă în urmă un reper care nu va fi uitat niciodată. Pentru artiştii de operă, va rămîne un model şi, începînd de azi, o legendă. Iar pentru restul compatrioţilor săi, încă un român exemplar pe care România contemporană lui nu ştie să-l aprecieze. Ce splendoare de destin: tu să-ţi faci datoria faţă de ai tăi, ei să nu te recunoască şi, totuşi, tu să-i iubeşti. În fond, aşa arată destinul oricărui patriot român. Să-i dăm, acum, o rugăciune după ce el ne-a dat atîta frumuseţe!
<iframe width="600" height="350" src="//www.youtube.com/embed/GzfCTyIU2gs" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Recomandările noastre
