Acum câteva zile, un nou scandal a izbucnit între două mari cotidiene, care şi-au acuzat reciproc patronii de furt.
Obiectul disputei: „Enigma Otiliei”, de George Călinescu, care e trecută în două planuri editoriale, ale Colecţiei „Adevărul” şi al „Bibliotecii pentru toţi” de la „Jurnalul naţional”. Călinescu, publicist redutabil la vremea lui, probabil că râde, acolo unde e din 1965 încoace, când vede ce încăierare s-a stârnit pentru una dintre cărţile de seamă ale literaturii române, obiect de muzeu devenit brusc o valoare comercială care să merite ghiulelele pe care şi le trimit reciproc cele două ziare.
„Ciordeală”, „murdar”, „atac” au fost doar câteva dintre aceste ghiulele. Dincolo de ton, fiecare are oarecum dreptatea lui în această dispută, fiindcă drepturile de publicare a romanului lui Călinescu sunt o chestiune destul de încurcată. Chestiunea rămâne să fie limpezită de avocaţi şi instanţe, fiindcă Intact/Antena şi Adevărul s-au dat reciproc în judecată, iar noi, ca nespecialişti, nu avem decât să lăsăm juriştii să se bată în argumente. Ne putem ocupa doar de motivul conflictului şi tonul pe care se poartă.
E amuzant: din motive de muşte conservatoare şi respectiv liberale pe căciulă, taberele oponente au ratat calamburul pe care l-am folosit noi în titlu, ca pură obrăznicie amicală (va fi interpretat altfel, părţile sunt încrâncenate). Trei dintre personajele principale, Felix Sima, Otilia şi Moş Costache (Giurgiuveanu) corespund cu porecla lui Dan Voiculescu, cu mărul discordiei în speţa noastră şi cu celălalt prenume, mai puţin cunoscut, al lui Dinu Patriciu. Mai ştie cineva că Moş Costache era bătrânul protector şi Felix, junele- prim? Poate că da, poate că nu. Dar de ce se reduce însă o polemică dintre două ziare la doi patroni şi o carte, adică altceva decât ceea ce se tipăreşte propriu-zis în ziar?
Oameni cu competenţe jurnalistice indubitabile, din ambele grupuri media, fac alergie atunci când terţii ca noi discută despre ziarele şi realizările lor (reale) pomenindu-i pe „Patriciu” sau „Voiculescu”. În războiul Otiliei, ghiulelele pleacă direct către celălalt mogul, fiindcă presa românească nu prea nimereşte faptele, ci oamenii, atunci când vrea să stigmatizeze ceva. Iar mogulii sunt uşor de... mogulit. E totuşi puţin probabil ca Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu, oricât ar fi supt sângele poporului, petrolul patriei şi voturile lui Traian Băsescu, să aibă ceva de-a face cu decizia punctuală de publicare a lui Călinescu.
Bun, acum, că am stabilit rolurile de saci de box ale lui Felix şi Costache, să vedem şi cum de a ajuns Otilia atât de râvnită. În carte, Felix o iubeşte şi Costache vrea s-o adopte, în povestea cu publicarea e mai curând pe dos, dar nu asta contează. La mijloc, ca în orice intrigă balzaciană, sunt banii.
Presa românească zisă serioasă (inclusiv „Evenimentul zilei”) se afla într-o cădere îngrijorătoare de tiraj, pe la jumătatea anului trecut, când banii din publicitate au început să se împuţineze drastic, ca urmare a crizei. Cine a putut s-a plombat rapid cu aşa-numitele inserturi, cărţi sau DVD-uri date la pachet cu ziarele. E o soluţie in extremis, dar deocamdată, publicul nu prea cumpără altfel. Când criza va trece şi ziarele se vor drege ca sumar, vor avea de unde porni. De acolo unde le-a adus Otilia. În fabula noastră postmodernă, fantasma junelui-prim din Călinescu se dovedeşte a fi maseuză erotică şi colac de salvare pentru presa serioasă.
Recomandările noastre
