Nu trebuie să fii profesor de deontologie pentru ca să sesizezi bizareria acestei legi. E la mintea cocoşului că emisiunile bune se fac altfel. Cu politicieni care se înfruntă cinstit, cu armele discursului, pentru binele comun. Dacă politicienii cumpără spectacolul, la tarife pe minut, ar putea încerca să achiziţioneze, la pachet, şi artista, adică moderatorul. Există principii precum cel al imparţialităţii jurnalistice sau echilibrului, care sunt încălcate evident în sistemul „apariţii contra cost“. Şi atunci, cum de s-a ajuns la această lege, gata promulgată?

Istoricul problemei rămâne încă să fie făcut de un reporter parlamentar capabil să afle cine a strecurat această prevedere în proiectul de lege şi ce partide au votat pentru ea. Până când aşa ceva se va găsi în România, ştim doar că bomba cu ceas a explodat de-abia în decursul acestei săptămâni. Problema s-a spart în capul Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), care a chemat televiziunile la consultări, pentru modul cum ar trebui aplicat spinosul paragraf de lege. Publicitatea electorală propriu-zisă, spoturile cu candidaţi, ar putea fi o idee bună: o serie de ţări o permit, iar reclamele cu politicieni sunt în definitiv (aproape) la fel ca oricare altele. Legea spune însă mai mult: „Posturile private de radio şi televiziune vor practica acelaşi tarif pe emisiune şi pe unitate de timp pentru toţi competitorii electorali care participă în alegeri“. Nu spoturi, ci emisiuni. Emisiuni scoase la vânzare.

Cei care ar putea dori o astfel de prevedere sunt, desigur, parlamentarii care au votat legea. Apoi, din surse CNA mai ştim că reprezentanţii unor televiziuni au sugerat că dezbaterile electorale nu fac rating şi că un stimulent material i-ar putea face să includă în grilă, în campanie, astfel de programe. În ce scop? Pentru a servi interesul public, presupunem. Cum mai serveşte, totuşi, interesul public un talk-show pe bani? Rămâne de văzut, după ce banii vor intra în conturile televiziunilor.

În orice caz, cei care vor această lege sunt cei care vând – televiziunile – şi cei care cumpără, adică politicienii.

CNA va da o decizie pentru aplicarea legii marţi. Un compromis suportabil ar putea fi acela ca politicienii să livreze, pe lângă spoturi electorale, segmente de program care nu implică moderatorii şi echipa televiziunilor. Banii ar mai putea fi expediaţi în pauzele de publicitate, contra spoturi, sau contabilizaţi prin emisiunile proprii ale televiziunilor respective, varianta cea mai nefericită, dar din păcate, posibilă.

În orice caz, televiziunile au o sursă de venituri, iar politicienii, o tribună. Dacă se ajunge la soluţia „dezbateri pe bani“, telespectatorii – şi în ultimă instanţă democraţia – nu prea au nimic de câştigat. Atât mass-media, cât şi actorii politici pun căruţa (de bani) înaintea cailor. Primele lucruri care trebuie câştigate – în ordine cronologică şi morală – sunt publicul şi respectul acestuia. Or, acestea nu sunt de vânzare.