Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.

Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.

Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.

Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

KW Iohannis. Preşedinte.

Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.

În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.

Reproşul alegerii consilierilor.

Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.

Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe. În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.

Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.

Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.

Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.

Reproşul pasivităţii.

Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.

Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.

Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.                      

Două observaţii de început de drum

1.    E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante  chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!

2.    Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.

De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis

Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi,  o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea.

Continuarea pe blogul autorului: paulghitiu2009.blogspot.ro