De astazi si pana luni, 7 ianuarie (data postei), puteti trimite talonul de participare la concurs pe adresa OP1 CP10, Bucuresti, si participa la tragerea la sorti pentru o discutie fata in fata cu Catalina Ponor. Talonul poate fi gasit in editia de vineri, 4 ianuarie, a ghidului TV.

Pentru Catalina Ponor, de trei ori medaliata cu aur la Olimpiada din 2004 de la Atena, retragerea din activitatea sportiva e definitiva.

EVZ TV: Cum ai gestionat perioadele de dupa marile tale succese?  Catalina Ponor: Niciodata nu m-am crezut o vedeta. Am vrut sa fiu si sunt un om normal. Nu am patru maini, doua capete si nici patru picioare, asa ca sunt un om fara fite, care isi traieste viata cu cat a castigat si fara pretentii. Ma bucur ca tot ce am este din munca mea, fara sa ma ajute nimeni, cu niciun ban.

Cum a fost copilaria unei mari sportive? Sincer, nu a fost vorba de copilarie. Copilaria mea a fost pana cand am plecat la lot si nici pana atunci nu prea am avut una, pentru ca trebuia sa trag tare de mine ca sa ajung cat mai sus. Dar din momentul in care vin rezultatele nu te mai gandesti daca ai avut sau nu copilarie. 

Decizia de a te retrage din  competitii e definitiva? Da, m-am retras din cauza unor probleme de sanatate.

Care a fost adversara ta cea mai de temut? Fiecare sportiva era adversara mea si, la cat de greu erau de depasit, nu trebuia sub nicio forma sa ma gandesc la ce fac celelalte, ci la munca mea.

Aveai superstitii inainte de competitii? Singura superstitie pe care o aveam inainte de un concurs era sa intru cu dreptul in sala.

Ce te faceai daca te indragosteai chiar inainte de o competitie importanta, vi se atragea atentia sa va feriti astfel de emotii? Uneori ni se mai atragea atentia sa nu avem probleme de genul asta, dar noi nu ne gandeam la asa ceva. Antrenamentele ne oboseau foarte tare, nu mai aveam timp nici de mine, daramite sa ma mai si indragostesc! 

Ce se intampla in timpul acelor antrenamente istovitoare, exista o concurenta intre fetele din echipa? Sa zicem ca atunci cand eram verificate inainte de concursurile mari exista o mica rivalitate intre noi in sala, pentru ca fiecare isi dorea sa faca parte din echipa olimpica, dar nu s-a ajuns niciodata la conflicte, dimpotriva, ne incurajam una pe alta. Am fost o echipa foarte unita.

Au existat momente in trecut in care ai vrut sa renunti la gimnastica? Au existat si momente in care am vrut sa ma retrag, mai ales la inceput, cand am trecut de la club la lot. Nu mai ai aceeasi libertate si antrenamentele devin foarte grele, iar noi, fiind niste copile cand am ajuns in lot, simteam lipsa parintilor, mie imi era dor de casa. Am reusit sa trec insa intotdeauna peste orice moment de genul acesta cu ajutorul parintilor.

Daca ar fi sa iti reformulezi traseul vietii ai mai face sport de performanta? Mi-am dorit de mica sa ajung ca Nadia Comaneci. Imi mai plac tenisul si inotul, dar nu cred ca as fi avut aceleasi rezultate pe care le-am avut in gimnastica.

Esti obisnuita cu disciplina de fier. Cum au fost antrenamentele pentru „Dansez pentru tine”? Mi-a placut foarte mult! A fost ceva mai lejer, ne-am distrat, am ras, am invatat sa dansam, cu toate ca la inceput eram pe dinafara. Dar, fiind copii cuminti si ascultatori, ne-am descurcat. 

Nadia Comaneci ne-a spus intr-un interviu ca nu ar putea sa antreneze pentru ca are emotii prea mari cand raspunde de altcineva. Tu ai vrea sa antrenezi? Are dreptate cand spune ca are emotii foarte mari, pentru ca sunt mult mai mari decat atunci cand concurezi chiar tu. Poate ca nu as putea sa antrenez avand in vedere ca imi plac foarte mult copiii. Nu as putea sa-i chinui sa faca ceva. Daca o fetita vine la mine sa imi spuna ca o doare burta, eu, stiind cum sunt toate durerile astea, las copilul in pace. Si asa nu se face performanta.