Ce e mai important: ce te invata profesorii ori ce te invata nevoia? Doi soti, doua pareri diferite.

Soclul si statuia Mai stiti teorema lui Cauchy-Buniakowsky-Schwarz? Sau cum se numea hexagonul acela cu cerculet in mijloc de la chimie? Ori ce rezulta din H2O±CaCO3? Nu mai stiti? Foarte bine. La istorie, mi s-a spus mereu „cand”, nu si „de ce”.

Profesoara din gimnaziu ne intreba in ce an a murit Alexandru cel Bun, dar nu ne-a explicat cum au cucerit cateva triburi de arabi, in mai putin de trei decenii, o treime din lumea cunoscuta. Programa de literatura m-a obligat sa-l citesc pe Vlahuta, insa nu mi-a dat de stire ca ar exista Faulkner ori Borges.

La fizica am primit definitia secundei, ca fiind „intervalul de timp egal cu 9.192.631.770 perioade de oscilatie corespunzand tranzitiei intre doua niveluri hiperfine ale atomului de cesiu 133”. Ca adolescent, as fi jurat ca e, pur si simplu, cat o bataie de inima. In facultate am invatat teoretic cum se construieste un bloc, dar nimeni, niciodata, nu mi-a aratat practic cum se face mortarul.

Daca scoala reprezinta fundamentul, scoala vietii e monumentul. Eu, unul, prefer oricand o statuie cu picioarele pe pamant unui soclu gol, de pe care coboara atatea mediocritati ce stiu totul despre nimic si nimic despre cele ce conteaza.

Scoala iti spune denumirea in latina a pestelui, ordinul si familia din care face parte, dar nu te invata sa-l prinzi. Iar tu, doldora de cunostinte, mori de foame langa balta, uitandu-te la intinderea de H2O din fata ta. Macar de-ai avea un pic de CaCO3, sa vezi si tu, dupa atatia ani, ce se intampla daca le combini. (Adrian Georgescu)

O masa pentru toata lumea

A merge la scoala e ca si cum te-ai aseza la aceeasi masa cu alte cateva mii de oameni. Cineva pregateste de mancare pentru foarte multe gusturi.

E treaba mesenilor ca la acest ospat sa gaseasca si sa aleaga ceva care sa le placa. Se poate sa te ridici nemancat de la masa si sa arunci vina pe bucatar, se poate sa nu-ti fie foame si sa iei de pofta, din toate cate putin.

Cei mai castigati sunt, cu siguranta, cei infometati. Nu mi-a placut din cale afara scoala, sunt dintre cei care au mancat pe saturate un singur fel: matematica. Nu stiu exact cum a avut loc intalnirea, dar sigur a fost dragoste la prima vedere.

Axiomele si teoremele s-au catarat pe mine ca iedera pe o casa de caramida, integralele si sirurile analizei mi-au orientat drumul asa cum bastonul il calauzeste pe un orb. O cred si astazi: cifra care imi aduce noroc e numarul complex.

Bucuria gasirii unei demonstratii, acea scanteie de fericire pe care o simti cand adevarul isi croieste drum cu coatele printre unghiuri si laturi, ramane una dintre cele mai placute tresariri ale sufletului. Astfel, nu pot privi scoala ca pe o masa proasta. E trist sa credem ca lucrurile pe care le invatam acolo nu schimba nimic. Fie ca recunoastem sau nu, ne schimba pe noi.

Mai ales primii fulgi delicati care ating pamantul gol, fara de care urmatoarele zapezi, din ce in ce mai dese, din ce in ce mai trainice, nu s-ar putea depune. Se apropie din nou 15 septembrie si iar se pune masa. E prea tarziu sa ma mai asez, dar ce foame mi s-a facut. (Elena Georgescu)

www.adriangeorgescu.ro