În ciuda a ceea ce se crede, „Vox populi, vox Dei” nu este nicidecum un extras din Scriptură, nu este sub nicio formă rodul înțelepciunii absolute desprinse din Vechiului ori Noului Testament. Adagiul este doar un argument folosit de Walter Reynolds, arhiepiscop de Canterbury, în anul 1327, menit să-i determine abdicarea lui Edward al II-lea. Ba chiar dimpotrivă, istoria este presărată cu momente când urmarea acestei voci a poporului, a dus la dezastre de mari proporții. Și nu mă voi referi la istorii incerte, cum ar fi aceea a dărâmării zidurilor cetății Troia, pentru a face loc mitologicului Cal plin cu oșteni greci, ci la episoade istorice cât se poate de clare.

Am mai scris pe acest subiect, al democrațiilor care au legată la brâu, pe sub haine, o centură cu dinamită. Din motive care rămân învăluite în mister, uneori apar popoare care acceptă să fie seduse și mințite în masă, până la punctul fără întoarcere în care acționează mecanismul sinucigaș. Un prim exemplu, recent la scara istoriei, este cel al Germaniei interbelice.

În anii `30 ai secolului trecut, Germania lui Adolf Hitler a cunoscut patru referendumuri, absolut corect și democratic desfășurate și consemnate statistic la sutime. În baza acestor patru referendumuri, poporul german a construit cu un entuziasm cvasi-unanim premisele a tot ceea avea să se întâmple, a pus temelie nu doar propriului dezastru, ci al unei lumi întregi.

Primul Referendum a decis retragerea Germaniei, în 19 septembrie 1933, din Liga Națiunilor. Scorul a fost unul lipsit de orice echivoc: au votat „Da” 95,08% dintre cei 96,27% dintre cetățeni care s-au prezentat la vot.

Al doilea Referendum, desfășurat la 19 august 1934, i-a acordat lui Adolf Hitler puteri discreționare, în sensul în care pe lângă prerogativele de cancelar i-au fost acordate și cele de președinte. Astfel, din 95,7%, cetățeni care s-au prezentat la urne, 88.1% au decis ca Adolf Hitler să devină „Führer und Reichskanzler”.

Al treilea Referendum a fost organizat la 29 martie 1936 și el a decis reocuparea militară a Renaniei, precum și Lista unică  de Partid pentru ocuparea fotoliilor de parlamentari în Reichstag doar de către naziști și „oaspeții” lor. Ocazie cu care, din 99% cetățeni prezenți la urne, 98,8% au fost de acord să fie reprezentați în Parlament doar de către naziști și ai lor, totodată s-au arătat de acord cu încălcarea Tratatului de la Versailles, care prevedea demilitarizarea Renaniei.

Al patrulea Referendum, desfășurat în 10 aprilie 1938, a cerut poporului german părerea cu privire la ocuparea Austriei, care fusese deja anexată cu o lună înainte, în 12 martie. Rezultat clar și de această dată: Anschluss-ul, așa cum s-a numit anexarea Austriei, a fost aprobat de 99,1% din cei 99,95% cetățeni germani prezentați la vot.

Astfel, poporul german nu a putut invoca niciodată scuza potrivit căreia s-ar fi trezit peste noapte cu dictator dement care să-i fi împins samavolnic la dezastru. Cu atât mai puțin cu cât, știau exact ce are de gând Adolf Hitler încă din 1926, an în care Fhurer-ului îi fusese publicat Mein Kampf, cele două volume ale biografiei și platformei sale program.

Poate vă spuneți că așa sunt nemții, disciplina aia a lor legendară le-a jucat o festă de mari proporții. Bine! Să trecem la un alt exemplu, unul care are drept protagonist un alt popor, unul pe care nu-l dă disciplina afară din ogradă, ba chiar dimpotrivă: poporul român.

În baza Plebiscitului(referendumului) din 24 februarie 1938, în cadrul căruia a fost votată o nouă constituție, numită Constituția din 1938, Regelui Carol II i-au fost acordate puteri excepționale. În baza acestora, monarhului i s-a permis să-și subordoneze toate instituțiile statului și să dizolve toate partidele politice din România.

Câteva zile mai târziu, în 31 martie 1938, în baza noilor prerogative, Carol II a decis printr-un decret-lege ca „toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă și care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau realizării lor, sunt și rămân dizolvate”. În consecință, locul pluralismului a fost luat de partidului unic, numit Frontul Renașterii Naționale, adică de partidul Regelui.

Astfel, s-a născut ceea ce poartă numele de Dictatura Regală, o perioadă absolut nefastă, cu grave consecințe în Istoria României. Ei bine, această Constituție a fost votată de 4.297.221 de cetățeni cu drept de vot, adică de 99,87% din cei 4.303.064 care s-au prezentat, era să zic la urne. Nu, nu a fost la urne, pentru că voința civică a fost exprimată „prin declarațiune verbală înaintea biroului de votare”. Doar 5.843 de cetățeni români au înțeles că se află în fața nașterii unei dictaturi și s-au exprimat împotrivă. Simt nevoia să repet, doar 5.843 de cetățeni au dovedit luciditate.

M-am mai întrebat și în alte rânduri: De unde impulsul sinucigaș, de unde transa în care rațiunea și instinctul de supraviețuire sunt abandonate în masă, în favoarea urmării unui lider care conduce mulțimea spre râpă? Nu am nici acum răspunsul și nici nu am găsit pe nicăieri unul satisfăcător. Și atunci, de ce îmi pun din nou aceste întrebări?

Mi le pun pentru a nenumărata oară, de când am început să fiu preocupat de marile enigme ale istoriei, pentru că peste câteva zile trebuie să ne alegem un președinte de țară și îmi este teamă că o vom face spre dezastrul nostru. Este posibil în stil mare să luăm o decizie care să se potrivească perfect unei butade pline de adevăr, spusă de un avocat celebru în epoca sa: „În momentele istorice importante, poporul român nu este atent”.