Pornesc de la o observație aparent banală. De la o sărăcie de anunț publicitar care mi-a atras atenția ieri pe Internet. Celebra firmă necunoscută X, n-am auzit în viața ei de ea, se oferă în marea ei generozitate să ne aducă la nas cîte bacsuri de apă vrem noi, fix în fața ușii ni le aduce, doar să cumpărăm de la ei.

Aha. Apă. Aha. Cumpărată.

Aha.

Privatizarea distribuției de apă, dar mai ales schimbarea mentalității populației la adresa consumului de apă sînt definitorii pentru vremurile în care trăim. Aș zice chiar paradigmatice, dacă-mi permiteți asemenea cuvinte gomoase, prețioase, pedante, enervante și foarte pielenoase.

A fost odată ca niciodată…

Așa începe orice basm despre vremurile de demult, alea fie oribil de nasoale, fie oribil de perfecte. Oricum, vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată.

A fost odată ca niciodată, cînd plopul făcea pere și răchita micșunele, cînd purecele se potcovea la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și…

A fost odată ca niciodată cînd oamenii, atunci cînd le era sete, băgau o mînă în cel mai apropiat pîrîu, o făceau căuș și beau apă din palmă. Alături de căușul omului se aflau înșirate vizual foarte cuminte, ca în orice basm care se respectă, botul calului, al oii, al vacii, al girafei și al unicornului, toate animale blînde, din dotarea gospodăriei de partid și de stat din comuna primitivă.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, săpau cu osîrdie un puț, căruia ca să nu existe discuții lingvistice cretine i se zicea de cele mai multe ori fîntînă. Și mai apoi băgau găleata în puț. Găleata făcea bîldîbic. Găleata se umplea. Găleata se ridica. Brațele găleatea scotea.

Și astfel, prin aceste mijloace mitico-narative, oamenii scoteau apă. Și beau apă. Cîtă voiau ei, fără plastic, fără marketing, fără distribuție. Apă pe persoană fizică, medievală, primitivă. Alături de cal, vacă, oaie, girafă… Ați înțeles voi povestea, nu mai irosesc cuvintele.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, mai întîi făceau o cerere la secretarul de partid, se mutau la bloc, întru cu totul altă orînduire socială, mult mai foarte perfectă și mai foarte evoluată, de preferință la trei camere, confort doi sporit, aprindeau lumina în baie sau în bucătărie,

oamenii aveau deja și curent electric în acest basm modern,

dădeau drumul la robinetul cu apă rece, făceau palma căuș sau luau din dulap un pahar de-ăla de cristal fake de Boemia, cu tăieturi de-alea grosiere de făceau gospodinele apoplexie estetică de cît de mult le plăceau astfel de pahare,

dădeau drumul la robinet, umpleau paharul, beau apă. Gata. Simplu. Alt basm. Alte mijloace de producție. Alte rutine narative. Deznodămîntul, însă, același.

Pe urmă, după ce beau apă, îndeplinind astfel necesarul efort paradigmatic, oamenii de pe vremea aia încercau și robinetul cu apă caldă, din inerție. Cu speranță. Poate, poate... Îl încercau degeaba, evident. Căci care apă caldă, și atunci, ca și acum, era la fel de rece ca și apa rece, doar că avea o bulină roșie pe robinet să știi ce e: apă caldă de fapt rece.

Oamenii foarte perfecți de pe vremea aceea încercau cu degetul apa călîie de la robinetul roșu din stînga, poate, poate, strîmbau din ochi a lehamite, clăteau paharul de sticlă fake de Boemia, puneau paharul la scurs, închideau robinetul. Oamenii foarte perfecți de pe vremuri își continuau programul de inevitabilitate istorică prin a-l înjura pe Nicușor, alt Nicușor decît ăsta de acum, doar că-l chema la fel.

Pe urmă închideau becul, că și pe vremea aceea exista o vînjoasă conștiință ecologică avant la lettre, nici o masă fără pește oceanic, nu lăsați nici un bec aprins că plînge copacii din Amazon și chiar și to’arășa Elena,

nu, nu Elena asta bună de acum, consoarta simbolică a diktatorului băsist, nici Elena de pe vremuri, aia cu Troia și cu mărul lui Paris, ci o Elenă de care voi, dragii mei tefelei, habar n-aveți în fantasmele voastre deontologico-indignato-contestatorii. O Elenă despre care basmurile incorect politice spun că știa pînă și chimie. Ehe, ce vremuri. Plop răchită micșunele, purece, potcoave, benzen și ciclul Carnot.

Și au venit și vremurile astea, ale noastre. Iar au evoluat vremurile, alături de noi. La vremuri noi, oameni noi. Tot noi. Iar au devenit vremurile și mai foarte perfecte. Acuma, noi, oamenii perfecți din această societate mai mult decît perfectă, în loc să bem apă pe persoană fizică, sau administrativă, bem apă pe persoană comercială.

Cum facem asta? Simplu. Dăm bani să bem apă. Eventual facem comandă pe Internet și firma X are onoarea să ne aducă la nas, în pragul ușii, cîte bacsuri de apă vrem noi. Și ne bucurăm de parcă ni s-ar face nu știu ce imensă favoare.

Strîmbăm din nas ca niște deontologi perfecți ce sîntem la apa de la robinetul comunist de stat,

deschidem frumos un bax de apă pură, perfectă, învelită în perfecțiunea de plastic a ambalajelor frumos colorate, care vor decora mai apoi cîmpiile patriei și apele și lacurile de acumulare,

acceptăm năvala de mesaje de marketing care să ne convingă că doar de la firma X și de la brandul Y bem cea mai foarte perfectă apă din lume, care ne face mai frumoși, mai tineri, mai impertinenți, mai bogați, mai celebri, mai de succes, cu țîțele mai mari, cu organele reproductive mai lungi, cu creierele mai netede,

ducem direct sticla la gură, dacă încă mai avem rămășițe de primitivism medieval prin noi, sau turnăm cu eleganță într-un pahar din sticlă fake de cristal contrafăcut de Boemia, dacă sîntem evoluați deontologic,

uneori gusturile nu se schimbă, indiferent de erele istorice, geologice, de orînduiri sau de cine fură voturile, gospodinele au un adevărat punct fix estetic: le plac tăieturile grosiere ale sticlei fake de cristal contrafăcut de Boemia,

niciodată nu le-am înțeles, dar eu nu fac parte din universul analizei, eu sînt primitiv și grosolan și neandertalian, prefer să beau direct de la robinet, dacă se poate direct din pîrîu.

și după această întreagă polilogie narativo-marqueziană, ay caramba, parcă am fi în Macondo, bem apă.

Ah, ce gest deontologic. Ah, ce gest ideologic. Ah, ce afirmație puternică privind valorile noastre. Ah, ce paradigmă într-un gest, într-un biet pahar de apă.

Asta e viața, dragii mei. Din ce în ce mai desprinsă de natură. Apa? A commodity, pe care să ne-o vîndă Coca Cola și Unilever și Pfizer și Soros prin mijloace specifice de propagandă. Beți cea mai foarte perfectă apă pe care v-o oferim doar noi, numai noi, și veți fi cetățenii cei mai perfecți ai utopiei pufos-tefeliste în care nu mai există nici pîraie, nici medievali, nici girafe, nici unicorni, nici vaci, nici boi, nici cai, nici oi,

decît doar Internet și doar decît social media și multă, multă, multă, foarte multă harneală necesară.

Vă place viitorul? Tocmai îl trăiți.

Pe măsură ce ne-am dedat la bine, la bunăstare facilă, am fugit cu toții în hoarde către oraș, către marea fantasmă a binelui și a asfaltului și a căcăstorii în casă. Să fie bine, să nu fie rău. Să avem privilegiul să tragem apa după noi în condiții cît se poate de perfecte.

Și am primit ceva bunăstare. Multă bunăstare. Și am cedat ceva libertate. Multă libertate.

Apa din pîrîu a devenit apa din puț a devenit apa de la robinet a devenit apa privatizată a lu’ Coca Cola și a lu’ Soros. Cireșele nu se mai culeg din pom, nici fragii din cositură, ci direct de la supermarket, aduse cu mare pricepere de eficiență de marketing tocmai din Chile, să moară Sfînta Greta Trotineta de icter negru la cîtă motorină s-a consumat să mîncăm cireș perfecte de peste jumătate de glob.

Alt basm. Altă patimă. Altă zăticneală. The time is out of joint – o cursed spite. Mă simt din ce în ce mai inadecvat, deși, în mod paradoxal, am fost unul din primii din această societate care să afle cum vom trăi, noi și copiii noștri.

Plăcîndu-mi literatura science fiction, încă din anii 80, de pe vremea cînd nu era voie să se citească 1984, carte interzisă,

încă de pe atunci am citit Neuromancer, și Brave New World, și pe urmă Do Androids Dream Of Electric Sheep, și pe urmă Dune, și pe urmă am văzut Blade Runner și Mad Max și Matrix, și pe urmă chiar și Wall-E.

Și astfel am aflat cu mult înaintea voastră cum va arăta viitorul care încet încet devine prezent. The sky above the port was the color of television, tuned to a dead channel.

Știți că începem încet încet să trăim precum în Wall-E? O să vă placă. O să fie bine. O să fim din ce în ce mai obezi, și mai rupți de natură, și mai blambeci, și mai năpădiți de consumerism și de marketing, și mai fericiți de blambecitatea noastră imbecilă.

O să umblăm pe niște platforme de-alea în formă de coșciug care să ne poarte hoiturile încă în viață, și o să consumăm necesare băuturi nesănătoase, pline de zahăr pînă la refuz și pline de promisiuni de marketing pînă dincolo de refuz. Și o să trăim cu mufa înfiptă după ceafă, într-o social media din ce în ce mai delirantă și mai acaparatoare, care va înlocui realitatea.

Și o să ne placă. Deja ne place. Vom fi cetățeni perfecți ai unei lumi noi, perfecte. O brave new world, that has such people in it.

Știți că în zilele noastre copiii au mari dificultăți de a mînca fructele direct din pom? Se vede pe chipul lor reținerea și scîrba. Strîmbă din nas, necesare grimase ideologice, și scuipă și bombăne și vociferează și cheamă SMURD-ul. Cum să le mănînc așa, direct, fără să le spăl, fără să le învelesc într-un necesar ambalaj de plastic, fără să le cojesc coaja asta absolut scîrboasă?

Cireșele din pom nu mai sînt bune. Trebuie tratate spălate pregătite preparate. Pînă și fragii și pînă și zmeura sînt spălate în ziua de azi. Se duce naibii toată savoarea, li se irosesc toate zemurile cînd le speli. Dar procedezi ca la manual. În mod perfect.

Avem niște copii perfecți, numa’ bine pregătiți pentru lumea perfectă de azi. Dacă le dai să bea apă direct din pîrîu, distinșii noștri copii borăsc instant .Și pe urmă probabil înfig mîna direct în smart phone și sună la 112, la Protecția Copilului, că i-ai supus la tratamente inumane ori degradante. Ah, ce sfîntă indignare. Ah, ce necesară scîrbă. The horror. The horror.

Îmi place viitorul. Îmi place Greta. Îmi place cum decurg lucrurile. Mă duc să deschid o sticlă de apă de-aia perfectă, să-mi potolesc setea de sete și mai ales setea de perfecțiune. Și după aia să deschid și altă sticlă, deja deschisă de ceva vreme în cinstea acestor vremuri perfecte. Alt fel de apă, să spele creierul, să ardă gîndurile. O apică. Torn. Beau. Uit. Repeat.

O să fie bine. Pe bune că o să fie bine. Ho ho ho and a Merry de-ăla cum îi zice la sărbătoarea aia primitivă căruia nu avem voie să-i rostim numele? Na, c-am și uitat. E vorba de un moș obez îmbrăcat în niște haine comuniste roșii care vîntură într-o mînă o sticlă de Coca Cola și cu mîna cealaltă chinuie niște bieți reni, animale amenințate cu dispariția din cauza obiceiurilor noastre primitive și medievale și reprobabile.

Pe bune că nu mai știu cum îl cheamă pe moșul ăla delirant, care sperie copiii cu obiceiurile lui nesănătoase. E de bine, nu vă speriați. Propaganda UE și-a făcut efectul, m-a spălat cum trebuie pe creier. Am devenit un om nou, modern, perfect.

Oricum, nu mai contează. Hohoho and a merry viitor.

Am zis.